Alexandru Vlahuţă – ctitorul cultului eminescian

Mai multe voci, concertate, au încercat, folosind cele mai eficace mijloace de influenţare a opiniei publice, să impună ideea că atât opera cât şi personalitatea poetului au fost supradimensionate valoric de urmaşi şi că, prin reducerea lor la proporţiile reale, atât literatura, cât şi mentalitatea românească, ar avea de câştigat în sensul modernităţii. Mihai Eminescu s-a bucurat atât de laude, cât şi de contestaţii încă din primii ani ai apariţiei lui în „Convorbiri literare”.

Contestaţiile postdecembriste se înscriu alături de cele vechi ca fapte de regularitate devenind astfel confirmări indirecte ale valorii de excepţie a poetului denigrat. Poate doar Titu Maiorescu, spiritul director al „Junimii”, să mai aibă o posteritate atât de fabuloasă precum este cea eminesciană. Dar la o comparaţie atentă este sigur că va câştiga, prin amplitudinea şi efectele ei extraordinare, posteritatea lui Eminescu şi a operei lui. Timp de trei generaţii acestea au avut un mers ascendent, zarva contestaţiilor fiind în cele din urmă neputincioasă faţă de filoeminescianismul activ şi silenţios, care a clădit lui Eminescu un monument durabil. Construirea acestei posterităţi este un proces care merită a fi cunoscut el însuşi, motiv pentru care este foarte util să ne aplecăm asupra paginilor pe care un scriitor din generaţia imediat următoare lui Eminescu, un scriitor mai tânăr care l-a cunoscut chiar pe autorul Luceafărului, i le-a dedicat.

Scriitor de succes în vremea lui, ca poet şi autor de schiţe şi articole, ca director de publicaţii, prieten al marilor personalităţi literare ale vremii, ca I.L. Caragiale sau Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă a început să fie desconsiderat după primul război mondial, ca scriitor minor. Succesul lui a avut însă amploare şi densitate, Vlahuţă fiind unul din cei mai citiţi şi mai ascultaţi scriitori români în faza proeminesciană. Tudor Vianu explică extraordinara audienţă a lui Vlahuţă prin intelectualitatea scriitorului, prin condiţia lui de lider de opinie culturală, literară, artistică, socială, într-o epocă de metamorfoză a societăţii româneşti supusă impactului modernizării. Vlahuţă este cel care înfăptuieşte sinteza doctrinei estetice şi sociale propusă de Eminescu, în cuvinte simple şi credibile, la o cotă de intelectualitate şi de expresie, care-i permite să ţină afişul contactului cu publicul timp de treizeci de ani (1890-1920). Sunt şi anii în care religia poeziei eminesciene, ca şi profilul de astru al autorului ei, se instalează în conştiinţele româneşti. Rolul lui Vlahuţă în această edificare mentală a fost mare, depăşind-o ca impact pe aceea a lui Maiorescu şi premerge acţiunea proeminesciană lui Nicolae Iorga sau Garabet Ibrăileanu.

Amintirile lui Vlahuţă ni-l arată în legătură cu Eminescu înainte de 1883, dar şi după aceea, în 1884, când îi scrie lui Maiorescu, vorbindu-i despre starea poetului apatizat şi cu dorinţă de moarte. Nici solicitarea de a găsi o slujbă onorabilă poetului, nici solicitarea unui sprijin pentru sine, nu găsesc ecou la Maiorescu. Vlahuţă cunoaşte, deci, atât „Junimea”, cât şi pe Maiorescu şi pe Eminescu într-un moment de criză, proiectată pe fundalul unei crize politice prelungite. El se apropie de cercul „Junimii” şi al „Convorbirilor literare”, pentru a se despărţi de ele în 1885, datorită deosebirilor de păreri dintre proaspătul recrut junimist şi Maiorescu pe chestiunea răsplătirii poetului Vasile Alecsandri cu onoruri, care se cuveneau mai bine altora.

Atât Vlahuţă, cât şi Delavrancea, care are aceeaşi opinie, drept care sunt moralizaţi estetic de Maiorescu în Poieţi şi critici (1886), sunt de fapt primii dizidenţi semnificativi ai cercului junimist, despărţirea lor de „Junimea” şi polemica lor cu Maiorescu fiind breşa pe care va intra mai târziu Constantin Dobrogeanu-Gherea, criticul socialist. Fapt sigur este că Vlahuţă va părăsi „Junimea” datorită modului în care era tratat Eminescu de cercul literar, junimist, conform unei concepţii care va face carieră, privind însingurarea şi condiţia mizeră a artistului neînţeles într-o societate burgheză lucrativă şi indiferentă. Şi tot pentru Eminescu, Vlahuţă se va despărţi, peste zece ani, şi de noii lui amici, socialiştii lui Gherea, care puneau mai presus de ideea de neam şi patrie, scumpe lui Eminescu, un internaţionalism literar de comandă, care punea proletarul deasupra naţiunii şi a ţărănimii. Literatul nu poate fi „toboşarul partidului”, scria Vlahuţă încă din 1894. Aşa cum scria Tudor Vianu în 1919, Vlahuţă a fost un tip reflexiv, un contestatar în numele majorităţii, un lider de atitudine, ceea ce l-a făcut să fie foarte audiat şi urmat cu mare ecou în lumea învăţătorilor şi profesorilor.

În chestiunea consacrării lui Eminescu ca reper estetic şi spiritual rolul lui Vlahuţă a fost, pe anume laturi, mai mare decât al lui Maiorescu. Articolul Poezia lui Eminescu, din 1884, circumscrie mizele creaţiei eminesciene, ca şi drama omului, a cărui valoare cere un alt tratament. Vlahuţă protestează în numele nenorocirii lui Eminescu şi a condiţiei artistului, marginalizat de cei avuţi, care-l lăsau să moară de foame. Este o sfidare plebeie, revendicativă, pe care Vlahuţă o adusese la „Junimea” şi o îndreptase apoi împotriva junimiştilor, în mod expres contra lui Maiorescu. Atitudini ostentative de tip plebeian, subtile şi diferite de a lui Vlahuţă, mai avuseră în acel cerc select şi Ion Creangă şi I.L. Caragiale, dar ostentaţia capătă la Vlahuţă şi un aspect revendicativ.

În 1886, în primăvară, Vlahuţă a ţinut la Ateneu o conferinţă despre Eminescu, care nu ni s-a păstrat, dar care rezultă că era pe linia celor două scrisori către Maiorescu, despre poet, ca şi pe linia propriei lui poezii, Lui Eminescu (1884), unde Vlahuţă proclama superioritatea artistică a poeziei eminesciene şi a altitudinii aspiraţiilor de cuget ale poetului. În 1887, printr-o „Scrisoare către cititori”, din „Lupta”, ostentativă şi ea şi revendicativă, pentru că pune în contrast meritele lui Eminescu cu lipsa de merit a regelui şi oamenilor politici, beneficiari a tot felul de răsplăţi şi avantaje, Vlahuţă cerea celor cu simţ filantropic să-l ajute pe poetul nenorocit prin donaţii. Scrisoarea nu este umilă, ci verticală şi acuzatoare. Este urmată, tot în „Lupta”, de o altă scrisoare semnată de Eminescu, care cerea sistarea acestui mod nedemn de a i se oferi sprijin. Este unul din gesturile de presă, care-l aşează pe Vlahuţă într-o excelentă poziţie morală, şi-i conferă rolul de lider cultural. Scrisoarea către cititorii din „Lupta” nu schimbă mare lucru în situaţia lui Eminescu.

Vlahuţă îşi continuă demersul public acuzator, prin poeziile Delendum (1887) şi Liniştea (1888), unde se disting şi accente antipesimiste. Autorul lor se aştepta la o altă atitudine a lui Maiorescu şi a junimiştilor de marcă faţă de poetul Eminescu. Înaintea lui I.L. Caragiale, care-l săgetează din aceleaşi motive pe Maiorescu, la moartea poetului, Vlahuţă deschide seria unor tăioase semne de întrebare pe tema Junimea şi boala lui Eminescu. Este anul apariţiei studiului lui Gherea. Dacă punem faţă în faţă textul lui Vlahuţă cu cel al lui Maiorescu devine izbitor faptul că Vlahuţă ocoleşte cuvântul „nebunie”, folosind mereu „nenorocire”, pe când Maiorescu întrebuinţează metodic, aproape ostentativ, cuvântul „nebunie”,” alienaţie mentală”.

Pentru epigrama infamantă la adresa lui Eminescu, gazetarul Vlahuţă i-a făcut lui Alexandru Macedonski, în evocarea Polidor (1888), un portret sarcastic. Înaintea morţii poetului, mai tânărul confrate îi făcuse o vizită la stabilimentul medical din Strada Plantelor, pe care o va istorisi mai târziu în presă. În 1889, Vlahuţă îi închină lui Eminescu câteva pagini de amintiri, care fixează portretul definitiv al marelui poet, portret respectuos şi admirativ care va face apoi o mare carieră. Este imaginea cu care se războiesc şi în anul 2000 cei care vor să-i conteste lui Eminescu dimensiunea şi gloria. Poetul era pentru Vlahuţă marea jertfă a unei societăţi frivole, care nu i-a înţeles nici menirea, nici valoarea, o minte astrală, capabilă de o creaţie poetică singulară, fără egal în literatura română, cu o limbă artistică de o frumuseţe unică, intrând în sfera sacrului. Cine va compara aceste rânduri ale lui Vlahuţă cu cele pe care le-a scris Maiorescu tot în 1889, în Eminescu şi poeziile lui, va conchide că Vlahuţă a fost autonom în judecăţile sale de valoare şi că Maiorescu, mai aplicat însă când este vorba de condiţia estetică a poeziei eminesciene, a scris şi pentru a răspunde tânărului Vlahuţă, în chestiunea atitudinei societăţii faţă de poet.

Istoria literară postbelică a pus, din motive politice, pe seama concepţiei socialiste a lui Dobrogeanu-Gherea, această deosebire de optică, de păreri, vehiculând concluzia unei polemici între socialism şi junimism. Gherea va intra însă, ca analist al operei şi personalităţii eminesciene, mai târziu în joc, după Vlahuţă. Chestiunea se dispută între Maiorescu şi Vlahuţă, ultimul ducându-şi mai departe polemica, printr-o conferinţă la Ateneu, care a avut un mare ecou şi a şi fost publicată împreună cu poezia Unde ni sunt visătorii?, într-o broşură manifest. Susţinută la începutul anului 1892, conferinţa „Curentul Eminescu” îşi ia ca punct de plecare cartea canonicului Grama, care tipărise la Blaj o carte, unde învinovăţea pe Eminescu de pervertirea morală a tinerimii române, după cum şi de starea morbidă a poeziei româneşti, influenţată, e adevărat, covârşitor de poetul dispărut.

Conferinţa este mai conceptuală decât amintirile din 1889, de la moartea poetului, constituind manifestul poziţiei literare a lui Vlahuţă, atât contra denigrării întreprinse de Alexandru Grama, cât şi împotriva interpretării lui Maiorescu, care susţinuse că, indiferent de condiţii, Eminescu ar fi rămas acelaşi şi că, prin urmare, nu este de pus pe seama societăţii frivole, a mizeriei, a sărăciei, drama poetului. De această dată, Vlahuţă citează pe Gherea al cărui articol despre Eminescu (1887) apăruse şi în volum (1891), luându-l ca aliat de greutate în chestiunea condiţiei artistului proletar. Dincolo însă de aspectul polemic, Vlahuţă reafirmă supremaţia artistică şi spirituală a lui Eminescu, recunoaşte influenţa lui asupra noii generaţii de literaţi, din păcate epigonică, cerându-le un alt orizont literar, de „vis”, de optimism, de entuziasm, în poezie. De aceea este tipărită alături de conferinţă şi poezia Unde ni sunt visătorii?. Avem de-a face cu un veritabil manifest literar, de mare rezonanţă în epocă, independent de direcţia maioresciană, mai aproape de direcţia gheristă cu care nu se confundă şi nu trebuie confundată, aşa cum, însă, din motive politice postbelice, s-a întâmplat.

Chestiunea predominării melancoliei, pesimismului era la ordinea zilei. Absenţa entuziasmului la generaţia tânără se mai discutase anterior, tot la Ateneu, de către George I. Ionnescu-Gion într-o conferinţă întitulată „Entuziasmul în trecuta generaţie” (1888), unde se oferea drept pildă unei generaţii noi, fără căldură sufletească, entuziasmul generaţiei paşoptiste. Ionescu-Gion nu face în conferinţa lui ateneistă nici o citaţie din Eminescu. dar ochii lui sunt întorşi către paşoptişti. Întocmai precum o făcuse Eminescu în Epigonii. Vlahuţă dezbate şi e! aceeaşi absenţă a „entuziasmului” în poezia posteminesciană, pornind însă de la acuzaţiile lui Alexandru Grama, care luase efectele de epocă drept cauze şi învinovăţise pe Eminescu de inautenticitate şi lipsă de talent a imitatorilor iui de duzină. Este aici, desigur, şi un climat de epocă, o influenţă eminesciană, dar este la mijloc şi fascinaţia succesului, pe care Eminescu l-a avut incontestabil ca scriitor.

Din 1883, pe valul imaginii „nebuniei”(caracteristică, se credea, îndeobşte poeţilor veritabili) şi a ecoului morţii lui nenorocite, înainte de vreme, succesul lui Eminescu în posteritate a fost enorm. Vlahuţă scoate deasupra acuzaţiilor figura spirituală a poetului, calitatea lui de reinventator al limbii române, fixându-i imaginea de aspect sacral, mult vehiculată după aceea, mai iradiantă decât aceea fixată de Maiorescu. Unde ni sunt visătorii?, poezie cu rost de manifest literar, vine să se adaoge unei serii mai vechi - Delendum (1887), Linişte (1888) - , în care drama artistului şi raporturile lui dramatice cu societatea sunt urmărite predilect. Prin respingerea lui Alexandru Macedonski, pentru odioasa epigramă, prin polemica cu Alexandru Grama, prin continua subliniere a valorii artistice a poeziei lui Eminescu şi a înălţimei de spirit a vieţii şi literaturii lui, ca şi a diatribei la adresa unei societăţi sus puse nepăsătoare la drama lui Eminescu, Vlahuţă trasează liniile definitive ale unui portret şi ale unei mitologii eminesciene care vor avea viaţă lungă.

Cu alte amintiri despre poet, din 1894, ca şi cu critica vie făcută cărţii lui Nicolae Petraşcu despre poet, în acelaşi an, Vlahuţă se dovedeşte un cultivator constant şi patetic al marii figuri dispărute. Mai mult, în 1894, în polemica lui Vlahuţă cu socialiştii şi cu Gherea, mult minimalizată după război pentru că strica imaginea socialiştilor, Vlahuţă face din Eminescu pivotul reorientării sale pe mize naţionale, susţinând totodată libertatea de creaţie a scriitorului pe deasupra dictatului ideologic de partid. Interesant este că Garabet Ibrăileanu, în 1894, îl combătea vajnic, în numele principiilor socialiste, pe Vlahuţă pentru opţiunea sa naţionalistă, va trece şi el. În scurtă vreme, de pe poziţiile socialismului teoretic pe acelea ale „specificului naţional” de la „Viaţa românească”. A scris chiar o monografie despre opera lui Vlahuţă, în care-i recunoştea meritul de a se fi orientat inspirat, cu prilejul procesului de la Cluj al Memorandumului, pe care socialiştii ca Ibrăileanu nu-l înţeleseseră.

În sfârşit, în 1902, după ce se depun de către Maiorescu manuscrisele lui Eminescu la Biblioteca Academiei Române, iar unele postume încep a fi date publicităţii, Vlahuţă s-a menţinut pe aceeaşi poziţie de admirator al scrisului eminescian, aprobând tipărirea poeziilor postume, spre deosebire de alţii, precum Garabet Ibrăileanu, care considerau scoaterea lor la lumină un grav sacrilegiu. Sămănătoriştii, pentru care Vlahuţă a fost un iniţiator, încep să se raporteze la concepţia socială şi naţională a poetului din articolele politice. Se vorbeşte, după 1902, de cunoaşterea unui Eminescu întreg, cel din poezie, dar şi cel din articole. În seria de scrisori, dintre Vlahuţă şi Caragiale, „Politică şi literatură”, în „Universul”, Vlahuţă pune întrebarea dacă politica face bine scriitorului, implicând direct şi numele şi cazul Eminescu. Vlahuţă înclină să vadă în contactul poetului cu politica şi gazetăria o anexă a nenorocirii lui. Caragiale e de altă părere: Eminescu era pasionat de politică şi nu s-a aflat din întâmplare, de nevoie, în redacţia unei gazete. Supus imaginii pe care el însuşi a confecţionat-o, a unui Eminescu astral, a unui scriitor de pagini sfinte, Vlahuţă concede teoriei că Eminescu a scris pentru un codru de pâine, teză scumpă liberalilor, care, martelaţi de gazetăria de la „Timpul” a poetului, au susţinut mereu că valabil rămâne numai Eminescu poetul, iar că gazetăria lui politică nu are nici o valoare. Critic cu opţiuni liberale, Eugen Lovinescu a susţinut şi el, deschis, acest lucru într-un articol din „Flacăra”, C.A. Rosetti şi Eminescu, destul de partizan.

Trecând peste un remarcabil articol celebratorul, din 1909, Cuviinţă, apărut în „Universul”, unde se constată victoria literară şi spirituală a lui Eminescu, Vlahuţă a dedicat şi un articol special lui Eminescu în politică, tot în 1909, considerând articolele scrise de Eminescu în „Timpul” drept „cele mai glorioase pagini din ziaristica română”. Deşi opinia concesivă a lui Vlahuţă despre caracterul conjuctural al intrării lui Eminescu la „Timpul”, va fi amendat prompt de Ioan Slavici, în presa vremii, trebuie să remarcăm un lucru evident: Vlahuţă este cel care, cu consecvenţă, trasează un profil complet lui Eminescu, ca poet, ca prozator, ca artist, ca gazetar politic, ca om, aşezând înfăptuirile acestuia într-o zonă de sacralitate. Spre deosebire de Maiorescu, care subliniază mereu, în manieră pozitivistă, „nebunia” lui Eminescu, Vlahuţă este autorul unei pioase şi inspirate apologii a poetului. Imaginea propusă de Vlahuţă va avea câştig de cauză şi o lungă posteritate. Autorul lui Dan este primul creator al mitologiei eminesciene, fiind secondat mai apoi pe acest teren de Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu.

Proiectarea lui Eminescu pe un ecran mitic, ca om şi literat, în anii de dinaintea lui 1900, dar şi după aceea, făcută neîncetat de Vlahuţă, şi-a avut fără îndoială motivaţiile ei. Era evident că literatura eminesciană dovedea superiorităţi artistice fără precedent, că omul fusese egal cu sine şi superior, deasupra meschinăriilor zilnice, atât în devotamentul lui pentru arta literară, cât şi pentru ideile pe care le susţinuse în campaniile politice. România Mică de atunci era însufleţită de două gânduri mari: îmbunătăţirea soartei ţăranului şi unirea românilor într-un singur stat. Vlahuţă s-a mişcat pe aceste două trasee culturale, iar Eminescu satisfăcea, prin tot ceea ce trăise şi scrisese, aceste două mari năzuinţe. Urcarea lui pe scut a fost cu totul îndreptăţită, acceptată şi îmbrăţişată de toată lumea. Cultul lui Eminescu a devenit general.

Ca şi Vlahuţă, şi pe urmele acestuia, dar într-un mod mai explicit şi mai profund, Nicolae Iorga a făcut teoria lui Eminescu ca „expresia integrală a sufletului românesc”, cerând editarea într-un singur mare corpus a întregii lui opere, fie ea beletristică, fie ea gazetărească. În acelaşi sens va acţiona, după război, la sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci, Constantin Noica vorbind despre „omul deplin al culturii româneşti”, din care ţinea să facă un model pentru cea mai tânără generaţie de literaţi postbelici, cerând tipărirea nu numai a scrierilor date de poet la tipar, ci chiar şi, mai ales, a tuturor manuscriselor lui. Războiul dus în anul 2000 cu Eminescu, se duce, de fapt, mai ales cu aceşti primi şi ardenţi cultivatori ai operei şi dimensiunilor spirituale eminesciene, altfel zis cu o întreagă tradiţie a culturii şi literaturii române. Puţină istorie nu strică niciodată, mai ales în vremea manualelor alternative de istorie, care o rescriu cam după ureche, pentru a descâlci firul ascuns.

Paginile lui Vlahuţă despre Eminescu, reproduse în ediţia de faţă, ţin mai curând de istoria ideilor, decât de istoria criticii literare româneşti. Ele nu sunt analize literare, nu urmăresc demonstraţii estetice. Ca gazetar inteligent, superior, Vlahuţă ne comunică un sentiment de evlavie literară şi artistică, o admiraţie colegială mistică faţă de ceea ce crede că era perfect. Iar Eminescu întruchipa pentru Vlahuţă, ca şi pentru Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Gala Galaction şi alţii, din aceeaşi epocă literară, perfecţiune artistică a literaturii române. Era în scrisul lui Eminescu un sentiment şi o suferinţă pe care le trăiau şi îmbrăţişau reprezentanţii primei generaţii posteminesciene, indiferent că veneau din direcţia conservatoare sau socialistă. Ibrăileanu, critic şi sociolog literar de remarcabilă intuiţie, în Spiritul critic în cultura românească, a explicat convingător neobişnuitul ecou al poeziei şi gazetăriei eminesciene, ai cărei eminescism era după el genetic. Vlahuţă spune, cu un ceas mai devreme, ceea ce vor spune mulţi alţii mai târziu: prin Eminescu literatura română întâlneşte şansa rară a frumuseţii şi spiritualităţii, întrunite într-o singură operă. Cu un termen la modă în anul 2000, Vlahuţă a fixat o imagine a poetului, care a fost îmbrăţişată în epocă, dar şi de generaţiile ulterioare. Instituţia şi propunerea lui globală, prezentă în puţine articole, dar în mod condensat, au avut o mare forţă de percuţie.

Succesele literar-artistice au în ele ceva misterios. Vlahuţă a mers în întâmpinarea succesului lui Eminescu, posteritatea dându-i amploare şi sens. Imaginea lui Eminescu şi eminescianismului, propuse de Vlahuţă, au stăruit şi au fost preluate de cele mai subtile minţi moderne ale literaturii române. Dar atunci când acestea intră în polemică cu inerţiile portretului intelectual şi artistic eminescian, polemizează cu moştenirea lui Vlahuţă. Ca orice concluzie îmbrăţişată de toţi, imaginea lui Eminescu propusă de Vlahuţă s-a topit în memoria generaţiilor şi echipelor de eminescologi. Recenţii detractori ai poetului, care-şi caută adversari unde nu e cazul, se bat fără s-o ştie cu imaginea lăsată de Vlahuţă despre marele pontif al culturii şi literaturii române moderne. Aşa cum istoria criticii literare, istoria ideilor se cer cunoscute, la fel se impune a fi urmărită şi istoria imaginilor capitale ale culturii române. Vlahuţă ne-a oferit, inspirat, o astfel de construcţie. Alţii au venit s-o întărească sau să-i infirme unele versante. Atacurile postdecembriste, apărute mai ales după decembrie 1989 împotriva lui Eminescu, era mai nimerit să aibă în vedere această imagine, de la Vlahuţă citire şi nu pe Eminescu şi opera lui.

În istoria posterităţii eminesciene stau înscrise două direcţii: una critică, exprimată de Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea, alta idolatră - exprimată de Vlahuţă, de Iorga, de Ibrăileanu. Este, desigur, mult mai interesant să descifrăm cauzele idolatriei faţă de Eminescu, să găsim explicaţiile, decât să înlocuim acest demers cu o oarbă şi lipsită de inteligenţă contestare a operei şi personalităţii lui. Altfel riscul celor care o fac este de a se război mai mult cu o imagine extrasă din opera şi viaţa lui, cu o umbră sau cu o fantomă, decât cu substanţa şi densitatea operei şi spiritului eminescian. O campanie a lui Don Quijote, cu precizarea că acesta se bătea cu balauri, cu forţele răului, pe când în cazul lui Eminescu rămâne de demonstrat, dacă se poate face, de ce şi cum Eminescu ar reprezenta o forţă negativă. Vlahuţă a crezut dimpotrivă, iar textul lui - un capitol de istoria ideilor şi a imaginii - merită cunoscute. Rolul lui Vlahuţă, minor din punct de vedere al operei propriu zise, dar major prin atitudinea intelectuală şi respectul valorilor cardinale, a fost în chestiunea curentului şi cultului eminescian de o specială importanţă. Imaginea lui Eminescu, ca figură sacră şi artist unic, a fost impusă de el la sfârşitul secolului XIX.

Check Also

Marin Tarangul – date biobibligrafice

Născut în 1938 la Bucureşti, veritabil colecţionar de titluri de doctorat obţinute în România şi …

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava, este un volum a cărui primă ediţie …

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir, este un volum a cărui primă ediţie …

Ipoteşti. Casa memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Ipoteşti. Casa Memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu, este un volum a cărui primă ediţie …

George Călinescu despre Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

„Locuinţa părin­tească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi …

Munţii White

Munţii White (White Mountains) sunt un segment al Munţilor Apalaşi. Se întind pe 140 km …

Vitalie Cliuc

Vitalie Cliuc (19 iunie 1925, Chişinău, Basarabia) – poet. Fiul lui Vasile Cliuc şi al …

Alexandru Claudian – biografie

Alexandru Claudian (8 aprilie 1898, Cernavodă, judeţul Constanţa – 16 octombrie 1962, Bucureşti) – poet …

Eugen Cizek – biografie

Eugen Cizek (prenumele la naştere: Eugen Antoniu) (24 februarie 1932, Bucureşti) – istoric literar. Fiul …

Andrei Ciurunga – biografie

Andrei Ciurunga (pseudonimul literar al lui Robert Eisenbraun) (28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia – 6 …