Azarie

Azarie (mijlocul secolului XVI) este un cronicar. Cu Azarie avea să se încheie, în Moldova, şirul de istoriografi-monahi ce izvodesc anale în slavonă. Uceniceşte la Roman şi Suceava până să ajungă la mănăstirea Golia din Iaşi, unde se poate să fi devenit egumen, îşi redactează cronica la cererea domnitorului Petru Şchiopul, recomandat acestuia, probabil, pentru instrucţia şi elocinţa sa aleasă, deopotrivă de mitropolitul Anastasie, ca şi de logofătul Ioan Golăi, ochii ce supraveghează apoi din umbră relatarea.

 

A scris în continuarea versiunii integrale a textului „magistrului" Macarie; păstrând tipicul cronologizării stricte (nu fără a lăsa să-i scape însă şi destule „licenţe" sau erori) şi avansând în genere prudent în comentarii, deşi instinctul epic, graba de a reveni pe-alocuri cu detalii concură în a-i decupa ceva mai insistent statura şi umoarea, uneori, de martor-narator, cronica sa constituie pentru întregul interval restituit (1551-1574) rememorarea unor evenimente trăite, accesibile.

 

Letopiseţul lui Eftimie, în schimb, faţă de care scara de valori acreditată e câteodată alta, îi va rămâne, s-ar părea, necunoscut. Preeminenţa „ideologiei" şi oportunităţile momentului înrâuresc, altminteri, şi la Azarie, asupra judecăţii de durată; discernământul afişat (dar, ca şi la înaintaşi, adesea exprimat paradoxal şi pătimaş), dictează ca din culise, aprioric, valoarea „distribuţiei" ori consistenţa „rolului", intrările, ieşirile din cadru, notate pentru fiecare personaj protagonist pe scena, altfel dominată de imprevizibil, a istoriei. Discreta relevanţă epică (eventual şi dramatică) a textului ţine şi de incipienta „tehnică" a eclerajului, complementară la virtuţile limbajului, poetizant în maniera prerenascentistă.

 

Orgoliu sau naivitate, încrederea primilor noştri cronicari în propria capacitate de a persuada un cititor ingenuu creează cel dintâi efect „artistic"; în timp ce informaţia e manevrată cu aparentă „inocenţă", contrastele şi „filtrele", cuta posomorâtă sau insinuantă funcţionează eficient, într-un discurs subînţeles pragmatic. Spre menajarea susceptibilităţii Porţii (comanditarul cronicii se bucură de trecere la Istanbul), Azarie îl tratează cu ambiguă îngăduinţă, la concurenţă - neştiută - cu Eftimie, ce motivase fără echivoc şi aprobase, în letopiseţul paralel, complotul ce-l va suprima pe Ştefăniţă.

 

Exagerarea dispoziţiei pioase şi dărniciei ctitorului Lăpuşneanu faţă cu propria zidire de la Slatina (e invocată şi faimoasa convertire ca Pahomie monah, răstălmăcită cinic, în alt veac, drept joc duplicitar, al histrionicului personaj, cu „masca" morţii în final) anticipă, retoric, nota subsecventă, în care Azarie dezavua pe Despot (Iacob Heraclid): un apostat, uzurpator, de extracţie incertă, persecutor, ca „luteran", al clerului şi boierimii indigene. Acumularea de „păcate" e stringentă, punând la încercare răbdarea cronica­rului. Partizanatul va fi încă şi mai obstinat, „rechizitoriul" virulent, într-un portret - cheia secvenţei e apocaliptică - menit a submina imaginea lui Ioan Vodă (cel Cumplit); rival nemijlocit lui Petru Şchiopul şi victimă, într-un răsunător scenariu al „vânzării", în care Ganelon ia chipul Ieremiei Golia, fratele logofătului, cel care trage sforile letopiseţului.

 

Ca şi antecesorii, Azarie (ce crede în valoarea scrisului, reiterând, în cronică, elogiul mintii şi lauda „alcătuirilor retoriceşti") recurge la modele bizantine; e preferat Manasses, cu Istoria sinoptică (extrem de receptat şi „productiv" în şcoala cronografică a locului), al cărui stil manierist convine vehemenţei de comandă ori exerciţiului encomiastic, disimulării sau eschivelor candide ale cronicarului.

 

Descoperit la Petersburg, într-un miscelaneu transcris, se pare, în Moldova pe la sfârşitul veacului al XVI-lea sau în­ceputul celui următor, letopiseţul datorat lui Azarie e publicat de A.I. Iaţimirski, în 1908, şi peste doar un an, de I. Bogdan, la Bucureşti. Ar aparţine, de asemenea, cronicarului transcrierea în medio-bulgară a unei cărţi apreciate a intra în patrimoniul istoric şi hagiografic al „Bizanţului" balcanic, Vieţile regilor şi episcopilor sârbi, un monument, transmis din secolul al XIV-lea, al scrisului sud-dunărean.

 

Opera

 

Letopiseţul lui Azarie, tradusă şi publicată de Ion Bogdan, AAR, memoriile secţiunii istorice, tomul XXXI, 1908-1909; reeditat în Cronicile slavo-române din secoleleXV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, în LRV, I.


Scriitori români

Check Also

Marin Tarangul – date biobibligrafice

Născut în 1938 la Bucureşti, veritabil colecţionar de titluri de doctorat obţinute în România şi …

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava, este un volum a cărui primă ediţie …

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir, este un volum a cărui primă ediţie …

Ipoteşti. Casa memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Ipoteşti. Casa Memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu, este un volum a cărui primă ediţie …

George Călinescu despre Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

„Locuinţa părin­tească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi …

Munţii White

Munţii White (White Mountains) sunt un segment al Munţilor Apalaşi. Se întind pe 140 km …

Vitalie Cliuc

Vitalie Cliuc (19 iunie 1925, Chişinău, Basarabia) – poet. Fiul lui Vasile Cliuc şi al …

Alexandru Claudian – biografie

Alexandru Claudian (8 aprilie 1898, Cernavodă, judeţul Constanţa – 16 octombrie 1962, Bucureşti) – poet …

Eugen Cizek – biografie

Eugen Cizek (prenumele la naştere: Eugen Antoniu) (24 februarie 1932, Bucureşti) – istoric literar. Fiul …

Andrei Ciurunga – biografie

Andrei Ciurunga (pseudonimul literar al lui Robert Eisenbraun) (28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia – 6 …