Cezar Petrescu

Cezar Petrescu (1 decembrie 1892, Hodora, judeţul Iaşi - 9 martie 1961, Bucureşti) - prozator, romancier, nuvelist, gazetar şi traducător. Este fiul Olgăi, fiica senatorului liberal Iordache Comoniţă, moşier şi arendaş, şi al lui Dimitrie D. Petrescu, doctor în ştiinţe agricole la Paris. După două clase primare pregătite acasă (1899-1901) şi două la Roman (1901-1903), începe gimnaziul la Liceul Internat din Iaşi (1903-1904), îşi continuă învăţătura la Roman (1904-1907) şi iarăşi la Iaşi, la Liceul Naţional (1907-1910), cu ultima clasă în particular. Urmează Facultatea de Drept la Universitatea din Iaşi (1911-1914). Este codirector la revista „Hiena” (1919), redactor la „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Bucovina”, „Ţara nouă”, la ziarul „Voinţa” (1920) din Cluj, aici înfiinţând în mai 1921, împreună cu Gib I. Mihăescu, Adrian Maniu etc., revista „Gândirea”. Redactor la ziarele „Cuvântul” şi „Curentul” (1928), mai târziu director al cotidianului politic şi literar „România” (1938-1940) şi al revistei „România literară” (1939-1940), funcţionează un timp şi ca secretar general în Ministerul Artelor (1936). Debutează cu povestirea Scrisori, publicată în „Sămănătorul” (1907), iar prima carte, Scrisorile unui răzeş, îi apare în 1922.

Confraţii i-au creat lui Petrescu legenda unui om monden, bogat, client al cazinourilor, căsătorit de cinci ori, privind lumea din goana unui Buick, în care era fotografiat uneori alături de soţiile sale mai mult sau mai puţin tinere. Realitatea pare alta, el fiind dacă nu un personaj cu un destin tragic, oricum cu unul sinuos şi contorsionat, căruia viaţa îi serveşte din când în când mari amărăciuni. Se naşte într-o familie bogată, dar se simte bine în gazetele de stânga, nemulţumindu-şi familia. Este ameninţat cu puşcăria pentru o vină pe care nu ar fi avut-o. Încearcă să se sinucidă la 28 de ani, dar este salvat printr-un miracol. Îşi sacrifică relaţiile cu mama pentru a se căsători cu iubita săracă, dar grijile existenţei îl fac să călătorească foarte mult, fiind alături de tânăra sa soţie prea puţin timp până la moartea neaşteptată a acesteia (1921). Adolescenţa şi tinereţea îi vor sta sub semnul crizelor de tuberculoză osoasă. Mai târziu, când îşi câştigase cu multă muncă autoritatea de romancier de succes, cedează unei dictaturi fără glorie precum cea a lui Carol al II-lea, conducându-i gazetele oficiale, pentru ca după război să se supună uneia de-a dreptul funeste, care, e drept, îl făcea în 1955 academician.

În 1940 i se întâmplase ceva şi mai cumplit: unicul său fiu, Aurel Teodor Petrescu, nemulţumit că Petrescu nu e de acord cu căsătoria sa înainte de a-şi termina studiile, îşi împuşcă iubita şi se sinucide, fără norocul de a putea fi salvat, ca odinioară tatăl său. Ulterior Petrescu mai are neşansa să îşi vadă cea mai apropiată dintre surori condamnată politic la închisoare pe viaţă, concomitent cu fuga peste graniţă a celei de-a patra soţii. Moare de infarct în timp ce lucra la un stufos roman tezist (Vladim sau Drumul pierdut), care avea aproape trei mii de pagini (şi peste 10.000 de file cu variante).

Petrescu îşi considera prima carte, Scrisorile unui răzeş, „ca o lichidare a influenţei sadoveniste”. La nivelul expresiei, al scriiturii, procesul desprinderii de sămănătorism, pe care prozatorul şi-l impune în nuvelele din Drumul cu plopi (1924), se vădeşte un veritabil salt, cu rezultate notabile. Fructificând buna experienţă a nuvelisticii europene (de la Guy de Maupassant la Leonid Andreev), Petrescu uzează acum cu precădere de modalităţile prozei de analiză, având ca obiect de studiu „omul interior”. Făcuse paşi în această direcţie încă din Scrisorile unui răzeş, dar prin intermediul unor eroi involuaţi spiritual (Râsul) sau al unor naturi elementare, cu o anume linearitate a cazuisticii sufleteşti (Socoteala).

Drumul cu plopi schimbă perspectiva. „Omul interior” este aici un citadin, în genere intelectual, capabil de o complicată mecanică sufletească, mai elastică şi mai imprevizibilă. Ideologic însă, prozatorul nu părăseşte cu totul orbita sămănătoristă. Se simte din modul în care personajele se raportează la oraş, din desele incursiuni întreprinse în memoria lor patriarhală, din prezenţa unor dezrădăcinaţi reali sau disimulaţi. Autorul are pretenţia de a descoperi în realitatea contingenţă un fenomen nou, de inadaptare cu extensie colectivă, datorat unei disjuncţii între ritmul rapid al civilizaţiei şi cel individual, mai lent. Sortit acestei „tragedii”, contemporanul său, omul secolului al XX-lea, îi apare, peste ierarhii şi clase sociale, un incurabil inadaptat, cu echilibrul lăuntric devastat de efortul sisific pe care îl face în vederea alinierii la ordinea mereu în meta­morfoză a lumii exterioare.

Acesta este teritoriul de emergenţă al figuraţiei învinşilor, pentru care Petrescu manifestă o adevărată predilecţie, începând cu protagoniştii elegiaci din Scrisorile unui răzeş şi sfârşind cu cei mai cunoscuţi eroi ai romanelor sale: sinucigaşul Radu Comşa din Întunecare (I-II, 1927-1928), retrasul din lume Paul I. Năgară din Cheia visurilor (1935), iluminaţii tranşeelor din Ochii strigoiului (I-III, 1942) etc. Fatalitatea este însă justificarea „planetară” a crizei. Pentru a o face mai plauzibilă, prozatorul îi găseşte şi o justificare specific autohtonă. El vede iradiind şi lucrând în insul carpato-pontic, sub forma unui conflict temperamental, milenarul dualism geografic Occident-Orient.

Cu cel de-al treilea volum de nuvele şi povestiri, Omul din vis (1925), Petrescu surprinde din nou prin schimbarea registrului narativ; de la schiţe şi povestiri elegiac sămănătoriste şi nuvele în directă tradiţie maupassantiană trece brusc, prin descoperirea psihanalizei, la texte de cutezanţă introspecţie psihopatologică. Sensibil la orice simptom de remaniere epică (fenomen pus în evidenţă şi de publicistica sa), scriitorul urmăreşte nu numai prioritatea în informaţie, ci şi o veritabilă competenţă retorică în materie. Conceptele cu care operează vor fi însă întrucâtva difuze, conturate prin coroborarea unor surse şi puncte de vedere nu totdeauna congruente. Câteva constante pot fi disociate totuşi cu uşurinţă. Petrescu închipuie, de pildă, insul social dedublat faţă de eul său latent, pe care îl resimte traumatic un celălalt, un altul.

Când perspectiva asupra personajului se revendică mai ales dintr-o direcţie freudiană, eul subliminal îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, urcând fie din refulări individuale infantile, fie din tare filogenetice (Râsul, Adevărul, Fereastra, Somnul etc.). Atunci când îi preferă ipostaza de factor moderator, de instanţă superioară dominând, ba chiar admonestând moral fiinţa socială (Păianjenul negru, Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra etc.), orientarea pare să sugereze apropierea de viziunea poetului şi cercetătorului englez F.W.H. Myers, foarte popular în Europa prin lucrarea postumă Personalitatea umană şi oarecum la modă după 1921, când Andre Breton îl preia, cu unele corecţii pozitiviste, în teoriile sale asupra automatismului psihic. În ambele cazuri se vizează un singur scop: explorarea teritoriului de dincolo de conştiinţă. Dar partea de umbră, subiacentă, a conştiinţei se lasă greu descifrată, impunând prin imprevizibil şi fantasticitate. Aceasta este, de altfel, şi posibila explicaţie a expresiei „fantasticul interior”, cu care scriitorul îşi particularizează un întreg ciclu de opere. O alteritate crescândă, perfecţionată, excesivă colorează acum tot mai intens manifestarea personajelor, depărtându-le de linearitatea tipologică sămănătoristă, în acelaşi timp, preocupat de inferioritatea lor, autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, textul câştigând rapid în epicitate.

Efectele reformulării de atitudine sunt receptate de textele scrise sau revăzute în această perioadă şi care vor intra în culegerile de nuvele editate până spre anul 1930 - Aranca, ştima lacurilor (1927), Somnul (1927), Omul care şi-a găsit umbra (1928) - chiar de unele romane - Simfonia fantastică (1929), Baletul mecanic (I-II, 1931). Şi personajele din Întunecare, elaborat în această epocă, dezbat cu dezinvoltură ultimele teorii asupra mecanismului de configurare a visului, iar convertirea romancierului nu trece neobservată. Prozator de formaţie tradiţionalist-sadovenistă, investigând realitatea prioritar social şi comportamentist, Petrescu ajunge să preţuiască revelaţiile psihanalizei şi să facă o pasiune pentru explorarea abisului vieţii interioare.

Omul din vis este o nuvelă fantastică numai în măsura în care exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman. Protagonistul acuză o gravă stare de decompensare psihică, cauzată de revenirea obsesivă a unui laitmotiv din visele sale infantile. Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel al fantasticului, graniţa între ele având o anume fragilitate. Visul fiind o formă de expresie şi manifestare a subconştientului, omul care apare în somn nu ar fi altceva decât un mesager oniric al unei realităţi viitoare, trăită ulterior în concreteţea ei istorică. Se vede de aici cât de iconoclast este scriitorul la 1925 în materie de problematică şi cât de mult îşi propune să mute jaloanele gramaticii narative în această direcţie.

Tot la o potenţialitate vizionară, profetică, a subconştientului face aluzie şi nuvela Aranca, ştima lacurilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o vizibilă aplecare către fantasticul de factură gotică. Într-o ambianţă incert radcliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, personajul central se simte provocat de spiritul unei moarte care, dispărută fără urmă (sinucigaşă sau victimă a unei crime), nu îşi găsise, conform mentalităţii creştine, liniştea unui mormânt. Coşmarul unei urmăriri nocturne îl face descoperitorul mult căutatului cadavru şi pacificatorul locurilor. Dar aventura sa funambulescă are aspectul unei transe hipnotice, care pune în funcţie facultăţi excepţionale de clarviziune. Trezit, conştient adică, nu se recunoaşte în nici una din etapele incursiunii şi află amănunte care îl consternează. Fusese, aşadar, instrumentul unei influenţe oculte, a unui fluid cosmic, în sensul ipotezelor de magie neagră.

Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi în Omul din vis, la depăşirea lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul exploatează această deschidere îndeosebi în direcţia fantasticului terifiant, redescoperind convenţiile literaturii romantice, dar folosindu-le într-o convergenţă insolită şi modernă. În confruntare cu un subconştient insidios şi agresiv trăiesc şi personajele nuvelei Somnul, anticipând intransigenţa morală a eroilor lui Camil Petrescu, ca şi dureroasa autoscopie a celor din proza lui Anton Holban.

Omul care şi-a găsit umbra, o amplă naraţiune, pune în gamă epică speculaţia freudiană despre cei care eşuează din cauza succesului. Personajul, învingător în confruntarea cu capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează ascensiunea printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul preceptelor morale elementare. Numeroasele frustrări cristalizează însă în subconştient un sentiment de vinovăţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi şi îi trimit din interior semnele unei teribile anxietăţi, sub imperiul căreia în cele din urmă îşi curmă viaţa. De la teza freudiană scriitorul îşi permite o singură corecţie, antrenând textul într-o direcţie facil cvasifantastică.

Cu toate că autorul nuvelelor şi povestirilor din deceniul ’20-’30 declara orgolios în interviuri, ori de câte ori avea prilejul, că îşi doreşte eliberarea de sămănătorism, în romane el rămâne captiv, deliberat şi cu o anume frenezie, al inventarului de teme al curentului, avându-l de cele mai multe ori companion şi pe Mihail Sadoveanu. Mai mult decât atât, Petrescu îşi propune să dea o dimensiune romanescă, o arhitectură şi o tipologie specifică marilor motive sămănătoriste, care până la el avuseseră doar reprezentări minore.

El va crea, de pildă, adevărate cicluri de romane pe tema omului robit de „rodul pământului” sau de nostalgia obârşiei; al omului cu educaţie patriarhală, nimerit în plasa de interese mercantile a „capitalei care ucide” sau eşuând prin atonie în orizontul meschin şi sufocant al „târgurilor unde se moare”. De aceea, ca romancier, Petrescu nu va agrea experimentul (într-o epocă, ce-i drept, de mari tentaţii), cu câteva excepţii: Simfonia fantastică, un fel de trenă şi cântec de lebădă al introspecţiilor sale psihanalitice din nuvele, şi Baletul mecanic, roman de aventuri exotice, amalgamând supoziţii psihanalitice cu elemente de senzaţional cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. Se va fixa în formula romanului de tip tradiţional european, cu obârşii în Balzac, Zola, Daudet, Dickens, Galsworthy, Tolstoi, Dostoievski şi cu modele în contemporaneitate, precum Jules Romains, Jean Giraudoux, Frangois Mauriac, Jacob Wassermann, Sigrid Undset etc. Va da prioritate tentaţiei de radiografiere a conştiinţei şi mentalităţii congenerilor, propunându-şi o frescă paradigmatică a momentului.

Primul său roman, Întunecare, se doreşte un panoptic socio-moral al deceniului 1916-1926, cuprinzând epoca participării la primul război mondial şi a reaşezărilor politice de după conflagraţie. Petrescu îl închipuie a fi romanul gene­raţiei sale, adică al „generaţiei sămănătoriste”, şi va construi în jurul unui protagonist de sorginte rurală, Radu Comşa, care, aspirând la o realizare socială, se vede contrazis de lipsa de idealism şi morală a semenilor. Caracter curat, răzbind prin merite personale şi muncă asiduă, Radu Comşa ajunge secretarul de cabinet al unui avocat influent, deputat şi moşier, cucerind şi inima fiicei acestuia (Luminiţa) şi anunţând, printr-o posibilă şi profitabilă mezalianţă matrimonială, saltul în altă poziţie socială. Numai că inaderenţa morală la lumea în care se pregătea să intre îl face capabil de reticenţe care îi vor marca radical destinul. De pildă, trăind acut complexul de a fi fost salvat de plecarea pe front de viitorul său socru, într-un sincer elan patriotic merge voluntar în linia întâi, de unde se întoarce mutilat trupeşte şi sufleteşte. Dar lumea de după război, deşi cu mari elanuri naţionale, ambiţii şi realizări, nu mai are pentru Radu Comşa nici un preţ, mai ales pe fundalul înstrăinării iubitei şi al incomunicării erotice, ceea ce culmi­nează cu sinuciderea protagonistului.

De altfel, Întunecare a sedus cu deosebire ca roman al acestei ratări sentimentale, profilat pe ecranul primului război mondial, care nu ocupă prim-planul, ci este intermediat, ca la Tolstoi în Război şi pace, printr-o dramă credibilă, care iradiază un pacifism manifest. Optica umanitaristă, antimilitarista şi pacifistă, devenită o adevărată modă în presa de stânga europeană, se face simţită şi în Întunecare, dominând discursul şi comportamentul unor oameni ce par desprinşi din galeria dezertorilor ruşi, care rupeau frontul şi îşi împuşcau comandanţii.

Tema neadaptării idealiştilor din tranşee la climatul păcii mai face obiectul altor romane ale lui Petrescu, care vor forma, într-o proiectată panoramă epică numită Cronica românească a veacului XX, ciclul Război şi pace. Bunăoară, în Plecat fără adresă. 1900 (1932), realizat după o grilă narativă gidiană, alambicat şi confuz (urmând să aibă şi o replică, Sosit fără adresă, rămasă nescrisă), cei „plecaţi la drum odată cu veacul”, trecând prin experienţa războiului, îşi pierd definitiv echilibrul, capitulând precum Radu Comşa, fie prin sinucidere, fie prin ratare.

În Ochii strigoiului ei nu sunt alţii decât camarazii de front ai protagonistului din Întunecare, cu prezenţă epică percutantă şi acolo. Romanul este deosebit de modern prin formulă, uzând în mare de procedeele cinematografului. De altfel, în 1944 va fi dramatizat, fiind jucat o lună pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Protagonistul este Bogdan Cernegură, care, luat prizonier de nemţi, reuşeşte să evadeze, dar este rănit la cap, rămânând amnezic 20 de ani. Îşi revine abia în 1939, când trebuie să se adapteze unui context cu totul schimbat, găsindu-şi copila fată de măritat, iar pe tovarăşii de luptă din tranşee rataţi în grade diferite.

Trama naraţiunii, cea a amneziei (încercată pasager şi într-o nuvelă, Morţi fără cuvânt la înviere), cu o carieră prestigioasă în romanul european (începând cu Colonelul Chabert al lui Honore de Balzac), nu va face însă din Ochii strigoiului o carte memorabilă, deoarece tendinţa de verbiaj a scriitorului îneacă totul în discursivism, cel puţin ultimele două volume fiind un soi de rechizitoriu retoric făcut epocii în numele dezideratelor anarhiste şi stângiste ale celor din tranşee. Alt roman realizat în marjele acestei problematici, Războiul lui Ion Săracu (1945), e un jurnal al unei catane de la ţară în cel de-al doilea război mondial, încercând o perspectivă asupra evenimentelor din unghiul unui ţăran, adică al unei psihologii de om simplu.

Tot pe fundalul anilor ’40 este proiectată experienţa de front din primul război mondial trăită de combatantul, devenit între timp profesor de liceu, Neagu Tomaziu în Tapirul (I-II, 1946-1947). Prim-planul naraţiunii este ocupat însă de tribulaţiile protagonistului la reîntâlnirea, imaginată, cu vechea sa iubită. Pentru că din cauza dimensiunilor neobiş­nuite, mult timp Petrescu nu găseşte editor pentru Întunecare, scrierea va intra în circuitul literar la 3-4 ani de la momentul elaborării, devenind contemporană cu textele de inspiraţie psihanalitică.

Următorul roman, Simfonia fantastică, va fi de aceea mai aproape de experienţele novatoare ale prozatorului în explorarea psihologiei umane decât de tendinţele de a panorama socialul din Întunecare. De altfel, el va prelua trama psihanalitică a nuvelei Somnul, într-o arhitectonică mai complexă, intersectând şi căutările gidiene, cu oarece popularitate în acel moment. Ca şi protagonistul din Somnul, Grigore Stolnicu din Simfonia fantastică îşi suspectează soţia de adulter şi îşi centrează întreaga existenţă, sub asediul anarhic al subconştientului, pe depistarea dovezilor. Filmul mental al geloziei suportă însă deformări carnavaleşti. Capitolele cărţii redau augmentarea ilară a acestei monomanii şi converg către un final patetic-macabru: lângă catafalcul pe care îi zace soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul râde isteric, răsfoind câteva epistole platonice din adolescenţă şi închipuindu-şi-le a fi „probele” mult căutate. Scena are o plasticitate intensă, amintind - ca perspectiva grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic - pânzele expresionismului.

Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector Berlioz nu este întâmplătoare. Scriitorul experimentează o formulă stilistică neobişnuită şi oarecum singulară în proza românească. Îşi propune, de pildă, să insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei lui Berlioz. Tentativa aminteşte teoretic de Andre Gide şi de proiectele orgolioase ale eroului din Les Faux-monnayeurs (1925). Practic însă, Petrescu este mai aproape de experienţa pe care o întreprinde Aldous Huxley în Punct, contrapunct (1928). Şi el îşi doreşte un tip de naraţiune în care conlucrarea internă, infrastructurală a capitolelor să aproximeze convergenţa orchestrală a episoadelor simfonice. Menţine, de aceea, romanul în strictă simetrie cu afabulaţia muzicală şi dă unor convenţii componistice funcţionalitate literară.

Oricât de mult ar fi fost tentat să experimenteze, să îşi modernizeze retorica narativă, poate şi din mondenitate, pentru a fi pe valul mişcării artistice europene, Petrescu o face pe texte de mică extensie epică, nuvelistice. Dar, când îşi propune un studiu social tradiţional, se întoarce la marile teme sămănătoriste. Pe motivul oraşului tentacular, al metropolei corupătoare de suflete rurale nealterate, derivaţie a temei dezrădăcinării, creşte romanul Calea Victoriei (1930), o veritabilă cronică socială a Bucureştiului anilor ’30, în care, prin intermediul câtorva protagonişti - familia magistratului Constantin Lipan, a scriitorului Teofil Steriu şi a ziaristului Ion Ozun - se încearcă o sondare a mediilor sociale, financiare, politice, artistice ale capitalei româneşti, unde Calea Victoriei este închipuită ca un soi de Wall Street balcanic. Ca şi în Întunecare, eroii trăiesc intens o experienţă a inadaptării şi a prăbuşirilor interioare şi sociale. Capitala este, ca la Mihail Sadoveanu, Constantin Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, o Sodomă ucigătoare de visuri curate, de orgolii şi ambiţii artistice, de cariere politice şi financiare. Viziunea este rodul unei perspective conservator-sămănătoriste asupra oraşului modern şi de idealizare a unei etici patriarhal-rurale.

Tot o întoarcere la ideologia sămănătoristă, în termeni chiar mai expliciţi, este şi microromanul Cheia visurilor, care însă nu figurează destine în ascensiune, ci, dimpotrivă, în vertiginoasă pierdere de înălţime. Protagonistul, un industriaş respectat şi invidiat pentru statutul său material şi social, este cuprins de o anxioasă criză existenţială, de care era marcat şi eroul schiţei În podgoria de odinioară, ce deschidea Scrisorile unui răzeş. În miezul oraşului modern şi fremătător, industriaşul are obsesia sacrificiilor morale făcute în cursa pentru îmbogăţire şi mai ales senzaţia acută a lipsei de trăire autentică a vieţii de până atunci. El ia o hotărâre care îl readuce la condiţia începuturilor sale patriarhale: îşi cumpără o moară părăsită la o margine de iaz şi se retrage la ţară ca să ducă o existenţă simplă. Aşadar, toată zbaterea lui spre a accede la o condiţie socială nouă, citadină, fusese inutilă. Pe acest făgaş tematic evoluează şi alte destine în romane care au ca fundal metropola cu tentaţiile ei mondene şi mercantile.

Spre pildă, în Duminica Orbului (1934), Gara de Nord intersectează cu consecinţe iremediabile două destine, un judecător şi o profesoară, care timp de douăzeci şi patru de ore tind să facă un cuplu. O serie de fatalităţi, care ţin de genuinul lor caracterologic, oriental-balcanic, dar şi de experienţa vieţii lor anterioare, le compromit dorinţa de comunicare şi şansele de îngemănare. E acum, în evoluţia romancierului, o perioadă când acesta intuieşte marile teme ale existenţialismului francez (incomunicarea, singurătatea para­doxală a insului în lume, solipsismul), care pătrund în proza europeană. Ele animă romanele scrise şi publicate de Petrescu în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial: Carlton (1944) şi Adăpostul Sobolia (1945). Astfel, personajele din Carlton trăiesc în „alveolele” unui bloc modern din centrul capitalei, copleşiţi de dramele mărunte ale incomunicării erotice şi ale însingu­rării citadine. Fatalitatea face ca blocul să se prăbuşească în cutremurul din 10 noiembrie 1940, demonstrând parcă teza lui Jean-Paul Sartre că viaţa aparent nesemnificativă de zi cu zi, „contingenţa”, nu este „o părere pe care să o putem ignora; ea este absolutul şi, prin urmare, gratuitatea perfectă”.

Către concluzii de felul acestora evoluează şi Adăpostul Sobolia, unde un cuplu de tineri are revelaţia, intrând într-un adăpost bucureştean în timpul unui bombardament, că trăieşte un absolut al comunicării sufleteşti, dar iubirea lor durează, tragic, doar până fac primii paşi în afara adăpostului, când o bombă îi spulberă pe amândoi. Romanele, mai ales cele de maturitate, vor avea protagonişti problematici, devoraţi de angoasele omului modern, clamându-şi foamea de răspunsuri capitale şi afini, prin exemplaritatea acestor tensiuni, cu eroii lui Andre Malraux, Antoine de Saint-Exupery, Jean-Paul Sartre, Albert Camus etc. Deşi intenţiona să radiografieze mediul social, Petrescu aduce în prim-plan investigarea vieţii sufle­teşti. Pe acest traseu, tipologia învinşilor - constantă indivi­dualizatoare a prozei sale, pornită de la tipare sămănătoriste, înnobilată cu tuşe caracteristice venind dinspre Maurice Barres şi Paul Bourget, trecută prin liberalismul retoric al psihanalizei şi contaminată de „catastrofismul” lui Nikolai Berdeaev - evoluează modern, către soluţii existenţialiste.

Fundalul prozei româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este oraşul de provincie, locul în care eroi sadovenieni educaţi după precepte rurale clacau iremediabil, învinşi de inadaptarea la universul urban, sau sfârşeau în mediocritate. Cei din schiţele, povestirile sau nuvelele lui Petrescu nu se diferenţiază prea mult, numai că, în genere intelectuali, ei pun parcă mai mult idealism în speranţa evaziunii (Zăpada, Unchiul din America, Cariera lui Vidran etc.). În roman autorul continuă să îi scoată la suprafaţă, dar operează o schimbare: alege de cele mai multe ori o perspectivă sarcastică. De pildă, personajele din La Paradis General (1930) îşi trăiesc şi retrăiesc dramele întâlnindu-se şi povestindu-le într-un cadru oenologie şi culinar, la crâşma „La Paradis General”.

Pornind de la aceleaşi principii narative, Oraş patriarhal (I-II, 1932) îşi propune să fie mai puţin sarcastic cu mediul târgului româ­nesc, scriitorul fiind mai îngăduitor cu inşii de fundal şi neiertător cu protagonistul lui, parvenitul Tudor Stoenescu-Stoian, un fel de Mitică obraznic şi fără scrupule, care pătrunde în „oraşul patriarhal” creându-şi, ca om de Bucureşti, o mitologie de persoană cu mari reuşite şi relaţii sus-puse, prin care îi subjugă pe toţi. În genere însă, Oraş patriarhal este o construcţie romanesca viabilă, impunând prin arhitectura epică balzaciană, reuşind să dea culoare şi dimensiuni stereoscopice ambianţei oraşului românesc de provincie şi aureolând-o cu tristeţea dramei dezrădăcinării. De altfel, prin aceste două romane Petrescu şi-a propus să reprezinte în panorama sa epică conceptul exponenţial sămănătorist al „târgurilor unde se moare”, cum îşi şi numeşte ciclul în care le include.

Altă idee scumpă ideologiei sămănătoriste, cea a învăţătorului de sat ca luminător al conştiinţei rurale, care trăieşte şi moare în vatra satului, alături de ţărani, este prilejul creării primului erou învingător, adaptat, în opera lui Petrescu: Nicolae Apostol (prototipul e un profesor din anii de gimnaziu la Roman), protagonist al romanului Apostol (1933). Având o perspectivă monografică asupra societăţii româneşti, romancierului i se pare a-i fi scăpat la un moment dat din atenţie o latură mai nouă a lumii rurale româneşti, ivită la început de secol XX şi legată de pătrunderea în spaţiul ei a spiritului afacerist prin exploatarea unui recent „rod al pământului”: petrolul.

Va ataca tema într-un ciclu de două romane, intitulat Pământ şi cer şi cuprinzând Comoara regelui Dromichet (1931), în care eroul, Zaharia Duhu, este un romantic căutător de comori dacice, doritor de îmbogăţire, dar imaginat ca un învingător abia în celălalt roman, Aurul negru (1934), reuşita venind nu din visuri himerice, ci în urma descoperirii unui zăcământ de petrol. Viziunea rămâne însă net sămănătoristă, iar personajele cu asemenea aspiraţii sunt prezentate ca nişte infirmi morali, învinşi în toate celelalte laturi ale existenţei. Doar Zaharia Duhu, când se îmbogăţeşte şi îşi simte bunăstarea, se dezleagă uşor de ea, nevăzând-o ca rod al muncii: va dărui o imensă avere boierului scăpătat Boldur Iloveanu, sărăcit - loc comun sămănătorist - de arendaşi. Din epopeea lumii rurale româneşti a începutului de secol nu putea lipsi, pentru cel care îşi dorea o radiografie a ei, un eveniment cardinal, bulversant pentru conştiinţa contemporanilor: răscoala din 1907. Subiectul i se impune romancierului târziu, după marea reuşită a lui Liviu Rebreanu cu Răscoala şi după alte câteva scrieri de substanţă.

În trilogia 1907, alcătuită din Mane, tekel, fares, Noi vrem pământ!, Pământ... mormânt (1937-1943), Petrescu nu izbuteşte să treacă de locurile comune gazetăreşti decât prin câteva creaţii remarcabile în spaţiul galeriei tipologice a romanului: Iordache Cumpătă, Dimitrie Petreanu, agronomul în care încearcă să-l figureze cu oarecare idealism pe tatăl său etc.

Format într-o epocă de posteminescianism manifest, chiar sămănătorismul său părând a izvorî uneori din ideologia conservatoare a lui Eminescu, Petrescu nutreşte un cult constant pentru poet. Fiindcă este şi perioada când apar marile iniţiative exegetice şi de editare ştiinţifică (Ion Creţu, Dumitru Caracostea, Perpessicius, George Călinescu), îndrăzneşte o abordare a biografiei acestuia şi îmbină documentul cu ficţiunea într-o naraţiune de tip romanesc. Autorul mărturiseşte că nu şi-a propus să realizeze o biografie, şi cu atât mai puţin una romanţată, ci să interpreteze „o viaţă cu toate mijloacele, dar şi cu toată libertatea genului”, scopul fiind „o sinteză a vieţii interioare şi a celei exterioare după procedeul romanului”.

Cartea se va numi Luceafărul sau Romanul lui Eminescu şi se întinde pe spaţiul a trei volume: Luceafărul (1935), care se referă la copilăria şi adolescenţa poetului, Nirvana (1936), vizând perioada studenţiei la Viena şi Berlin, şi Carmen Saeculare (1936), care figurează ultima perioadă a existenţei poetului, cu insistenţă asupra bolii şi morţii sale. Romanul a avut succes, cunoscând numeroase ediţii, înainte şi chiar după cel de-al doilea război. Critica i-a rămas însă, în genere, nefavorabilă, întrucât l-a raportat constant la marile exegeze interbelice.

În altă zonă, literatura pentru copii, Petrescu s-a depăşit pe sine prin Fram, ursul polar (1932), un roman realizat în linia lui Jack London, o adevărată capodoperă, ce a cunoscut şi o neaştep­tată circulaţie în afara ţării, mai mult decât oricare dintre scrierile sale. Şi acesta e construit pe coordonatele mult uzitatei teze sămănătoriste a dezrădăcinării. Ca şi ceilalţi învinşi, Fram nu îşi poate găsi liniştea în mediul unui celebru circ urban (Struţki), unde este iubit şi adulat de copii. Îl cheamă gheţurile Polului, din care fusese smuls. Când este pe punctul de a-şi atinge visul, îl copleşeşte însă dorinţa întoarcerii în lumea civilizată. Fram este, aşadar, ca şi personajele din Scrisorile unui răzeş, un suspendat între dorinţa adaptării urbane şi nostalgiile obârşiei.

Reuşit este şi romanul Omul de zăpadă (1945), care aproximează registrul poetic al basmelor româneşti, cu fantezia lor dezinvoltă. În timpul comunismului, acceptând cu voie sau de nevoie noua direcţionare a literaturii, Petrescu va îmbrăca în haina prozei toate sloganele propagandistice ale regimului, ajungând unul din stâlpii realismului socialist în etapa lui stalinistă.

Povestirile şi nuvelele din Două inimi tinere (1951), Nepoata lui Moş Ursachi (1953), Vino şi vezi (1954), Moara de la Cotul Dracului (volum publicat postum, în 1961, cuprinzând doar două povestiri noi, restul fiind texte vechi, refăcute) exaltă teze ale momentului: soluţionarea în comunism a convieţuirii paşnice între etniile conlocuitoare, victoria pe frontul alfa­betizării, vigilenţa în lupta de clasă, entuziasmul în faţa marilor înfăptuiri de pe şantierele ţării etc. Chiar titlul Vino şi vezi trebuia să dea concreteţe epică acestui entuziasm conjunctural. Sub „îngrijirea literară” a lui Petrescu au apărut numeroase traduceri, mai cu seamă din literatura rusă şi sovietică.

Opera literară

Scrisorile unui răzeş, Bucureşti, 1922;

Drumul cu plopi, Bucureşti, 1924; Bucureşti, 1961;

Omul din vis, Craiova, 1925; ediţie îngrijită de Mihai Dascăl, Bucureşti, 1989;

Aranca, ştima lacurilor, Bucureşti, 1927;

Întunecare, I, Bucureşti, 1927, II, Craiova, 1928;

Carnet de vară, Craiova, 1927;

Somnul, Bucureşti, 1927;

Omul care şi-a găsit umbra, Bucureşti, 1928;

Simfonia fantastică, Bucureşti, 1929;

Calea Victoriei, Bucureşti, 1930;

La Paradis General, Bucureşti, 1930;

Pif... Paf... Puf..., Bucureşti, 1930;

Cain şi Abel, Bucureşti, 1930;

Comoara regelui Dromichet, Bucureşti, 1931;

Baletul mecanic, I-II, Bucureşti, 1931;

Flori de gheaţă, Bucureşti, 1931;

Kremlin, Bucureşti, 1931;

Plecat fără adresă. 1900, Bucureşti, 1932;

Greta Garbo, Bucureşti, 1932;

Fram, ursul polar, cu ilustraţii de Nicolae Tonitza, Bucureşti, 1932;

Oraş patriarhal, I-II, Bucureşti, 1932;

Apostol, Bucureşti, 1933;

Nepoata hatmanului Toma, Bucureşti, 1933;

Floare de agave, Bucureşti, 1933;

Aurul negru, Bucureşti, 1934;

Cheia visurilor, Bucureşti, 1935;

Duminica Orbului, Bucureşti, 1935;

Luceafărul sau Romanul lui Eminescu, vol. I: Luceafărul, Bucureşti, 1935, vol. II: Nirvana, Bucureşti, 1936, vol. III: Carmen Saeculare, Bucu­reşti, 1936;

Cei trei regi, Bucureşti, 1935; ediţia (Romanul lui Eminescu), I-II, Bucureşti, 1938;

1907, vol. I: Mane, tekel, fares, Bucureşti, 1937, vol. II: Noi vrem pământ!, Bucureşti, 1938, vol. III: Pământ... mormânt, Bucureşti, 1943;

lliuţă copilul, Bucureşti, 1938;

Ochii strigoiului, I-III, Bucureşti, 1942;

Carlton, Bucureşti, 1944;

Adăpostul Sobolia, Bucureşti, 1945; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Dascăl, Bucureşti, 1989;

Omul de zăpadă, Bucureşti, 1945;

Războiul lui Ion Săracu, Bucureşti, 1945;

Cocârţ şi bomba atomică, Bucureşti, 1946;

Tapirul, I-II, Bucureşti, 1946-1947;

Doctorul Negrea, Bucureşti, 1949;

Neghiniţă, Bucureşti, 1949;

Două inimi tinere, Bucureşti, 1951;

Nepoţii gornistului (în colaborare cu Mihai Novicov), Bucureşti, 1952;

Despre scris şi scriitori, Bucureşti, 1953;

Nepoata lui Moş Ursachi, Bucureşti, 1953;

Ajun de revoluţie 1848, Bucureşti, 1954;

Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1954;

Oameni de cultură înaintată, mândria naţională a poporului român, Bucureşti, 1954;

Pârjolul (în colaborare cu Dinu Bondi), Bucureşti, 1954;

Vino şi vezi, Bucureşti, 1954;

Ai noştri ca brazii, Bucureşti, 1955;

Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine, Bucureşti, 1955;

Fraţii inamici, Vîrşeţ, 1956;

Scriitorul şi epoca sa, Bucureşti, 1956;

Mărturiile unui scriitor, Bucureşti, 1957;

Însemnări de călător, reflecţii de scriitor, Bucureşti, 1958;

Cele dintâi povestiri, Bucureşti, 1959;

Moara de la Cotul Dracului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1961;

Vladim sau Drumul pierdut, Bucureşti, 1962;

Evocări şi aspecte literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Timişoara, 1974;

Nuvele, Bucureşti, 1978;

Opere, I, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl, introducere de Alexandru Piru, Bucureşti, 1985;

Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită şi introducere de Ştefan Ionescu, Cluj Napoca, 1986;

Proză fantastică, postfaţă de Constantin Ciopraga, Iaşi, 1986;

Somnul. Simfonia fantastică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Dascăl, Bucureşti, 1988;

Georgetta (epistolar inedit), ediţie îngrijită de Dumitru Vacariu şi Lucian Vasiliu, Iaşi, 1998.

Traduceri

• G. Grebenşcikov, Neamul Ciuraevilor, Bucureşti, 1922;

• M.A. Şolohov, Pe Donul liniştit, I-IV, Bucureşti, 1947-1948 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Povestiri de pe Don, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi);

• Konstantin Sedîh, Dauria, prefaţă de Horia Bratu, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi);

• A.N. Tolstoi, Pâinea, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Opere alese, IV, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi);

• V.N. Ajaev, Departe de Moscova, I-II, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi);

Honore de Balzac, Eugenie Grandet, Bucureşti, 1950; Moş Goriot, Bucureşti, 1955; Opere alese, Bucureşti, 1965; Beatrix. Eugenie Grandet, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Haralambie Grămescu);

• Feodor Gladkov, Poveste despre copilărie, Bucureşti, 1950; Volnifa, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Anul crâncen, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi);

• A.S. Makarenko, Steaguri pe turnuri, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Rostislav Donici); Poemul pedagogic, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Zoe Dumitrescu şi Tamara Schachter); Cartea pentru părinţi, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Rostislav Donici);

• A.G. Aleksin, Zile de tabără, Bucureşti, 1951;

• Tughelbai Sîdîkbekov, Oameni de azi, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Vladimir Volski);

Maxim Gorki, Nuvele, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Elena Constantinescu); Mama, prefaţă de Eugenia Tudor, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu N.D. Gane); Copilăria, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg); La stăpân, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg); Universităţile mele, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg); Opere, VII, VIII, XIV, Bucureşti, 1957-1959 (în colaborare);

• M. Marenkov, Semnul prieteniei, Bucureşti, 1952;

• V.S. Grossman, Stepan Kolciughin, I-II, Bucureşti, 1953;

• A.O. Avdeenko, Munca, Bucureşti, 1954;

• Vera Inber, Povestiri despre copii, Bucureşti, 1952;

• Henryk Sienkiewicz, Pentru pâine, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Teodor Holban); Nuvele, prefaţă de Olga Zaicik, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Teodor Holban); Nuvele clasice poloneze, ediţie îngrijită de I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1963 (în colaborare);

L.N. Tolstoi, Opere, XII, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu S. Recevski); Sonata Kreutzer şi alte povestiri, prefaţă de Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu S. Recevski şi Ştefana Velisar Teodoreanu).

Recomandări

Cezar Petrescu - biografie

Cezar Petrescu - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

Biografia, viaţa, activitatea şi opera literară a lui Cezar Petrescu

Check Also

Marin Tarangul – date biobibligrafice

Născut în 1938 la Bucureşti, veritabil colecţionar de titluri de doctorat obţinute în România şi …

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava, este un volum a cărui primă ediţie …

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir, este un volum a cărui primă ediţie …

Ipoteşti. Casa memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Ipoteşti. Casa Memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu, este un volum a cărui primă ediţie …

George Călinescu despre Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

„Locuinţa părin­tească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi …

Munţii White

Munţii White (White Mountains) sunt un segment al Munţilor Apalaşi. Se întind pe 140 km …

Vitalie Cliuc

Vitalie Cliuc (19 iunie 1925, Chişinău, Basarabia) – poet. Fiul lui Vasile Cliuc şi al …

Alexandru Claudian – biografie

Alexandru Claudian (8 aprilie 1898, Cernavodă, judeţul Constanţa – 16 octombrie 1962, Bucureşti) – poet …

Eugen Cizek – biografie

Eugen Cizek (prenumele la naştere: Eugen Antoniu) (24 februarie 1932, Bucureşti) – istoric literar. Fiul …

Andrei Ciurunga – biografie

Andrei Ciurunga (pseudonimul literar al lui Robert Eisenbraun) (28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia – 6 …