Creangă şi creanga de aur, de Vasile Lovinescu (comentariu literar, rezumat literar)

Creangă şi creanga de aur, de Vasile Lovinescu, nu este ceea ce se numeşte în mod obişnuit un studiu de folclor. Basmele lui Ion Creangă sunt doar un punct de plecare, pretext şi materie primă ale unor consideraţii strict adecvate şi ţesute pe ştiinţa simbolurilor, disciplină tradiţională caracterizată ca imuabilă, unanimă, perenă, cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ şi ierarhizat, misterios, dar nu absurd. A poseda această ştiinţă este a poseda creanga de aur şi firul Ariadnei, simboluri complementare. Creanga de aur relevează o cărăruie acolo unde vedeai numai junglă. Firul Ariadnei lasă o dâră permanentă pe locul păşit şi împiedică poteca să se mistuie în spatele exploratorului, ceea ce ar desfiinţa orice posibilitate de întoarcere.

Cum am dat suficiente precizări asupra mitului şi asupra interpretărilor lui posibile, s-ar părea că o revenire e o muncă de sisif. În realitate acelaşi obiect are perspective indefinite. Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia obârşiilor, care nu sunt facultăţi psihice cum se crede, ci direct izvorâte din intuiţia intelectuală. Câţi o mai au? Cert, foarte puţini. Filozofii moderni încearcă să umple butoiul Danaidelor, nu cu mai mult noroc decât fiicele lui Danaos. Această sensibilitate, această calificare pentru balsamul miturilor nu e o calitate psihică, ci e în strânsă afinitate cu intuiţia intelectuală, al cărei simptom de autenticitate este.

Ne mărginim deci să reamintim principiul fundamental: mitul nu este invenţie, nici convenţie omenească. El coboară de sus în jos pe verticală, fulgurat de un prototip uranic, fixându-se în virtutea legii de analogie inversă în entităţi fabuloase sau reale, afine cu principiile pe care le reprezintă prin continuitate existenţială în lumea devenirii, constituind între ele un sistem de corelaţii, repetând inepuizabil o secvenţă de gesturi divine răscumpărătoare; prin ele, esenţa uranică se strecoară în substanţa cosmosului, căruia îi este o hrană sacrificială; lipsită de ea, lumea s-ar destrăma într-o cenuşă obscură. Când mitul este măturat de pe cer de simunul abstracţiunilor, rămâne pe firmament un tabel cadrilat de noţiuni, fără mai mare importanţă decât aceea a unei grile convenţional ticluită, pur cantitativă, aplicabilă pe orice, egal lipsită în toate cazurile de virtute explicativă.

Avem numai o alternativă: sau cerul e o ţesătură în care se încifrează hieroglife veşnice, armătură impalpabilă a tuturor gesturilor, artelor şi meşteşugurilor; sau firmamentul se destramă în pulbere radioactivă. Cerul demitizat de astăzi a fost adânc presimţit de Mihai Eminescu, din adolescenţă, în versuri dezolate: „Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, / Să văd cerul negru că lumile-şi cerne / Ca prăzi trecătoare a morţii eterne”. Imprudenţii care delimitează lumea sunt strict solidari cu mânuitorii neprevăzători ai dezintegrării nucleare. Neîngrădită de paradigme şi scheme transcendente, energia dezlănţuită transformă cosmosul în haos.

Societăţile tradiţionale aveau raţiunea lor suficientă în mit; actualizau în ele şi în ambianţă gestul primordial al zeilor, mai întâi printr-o prealabilă, excepţională şi înnăscută sensibilitate la aspectul simbolic al lumii, apoi printr-o tehnică foarte precisă, rituală în esenţa ei, care, oricât de transcendentă ar fi fost fabula, o adapta la ambianţă. Prin continuitatea stărilor de fire, cele mai mărunte fapte ale vieţii zilnice erau susceptibile de sacralizare, de transfigurare în prototip. Omul murea când adormea, recrea lumea la răsăritul soarelui; fiecare gest pe care-l făcea în gospodăria, livada şi ţarina lui imita, în viaţa zilnică, gesturile Marelui Dulgher al Universului, Grădinarul stelelor, în jurul ţărmului polar.

Plugarul miezonoptic arând tăria cu cei şapte boi ai Septentrionului în jurul ţăruşului polar; răsturnând brazda, ara firmamentul, ogor, cel puţin tot atât de consistent ca bulgării din ţarina lui. Putea să-şi pască boii pe suhat numai pentru că, în cerul stelelor fixe, Arcturus din constelaţia Boarului paşte etern cei şapte boi din Carul Mare, rotindu-se în jurul Polului. Apoi, în nopţile de iarnă, când moartea firii îl silea la o nemişcare contemplativă, condiţie necesară a reînvierii ce va avea loc la echinocţiul viitor, incuba basme al căror sens imediat era tocmai această moarte şi reînviere a lumii, prin pomenirea tribulaţiilor unui principiu solar coborât în bezna lumii subterane, ca să dezrobească din captivitatea titanilor o esenţă luminoasă, un germene de aur, pe Iana, sora soarelui. Torsul basmului actualiza pe Iana Sânziana microcosmică din inima povestitorului, din aceea a ascultătorului şi din firul de grâu încolţit sub omăt pe câmp, care îşi răsfrângea tânăra vigoare din nou asupra povestitorului. Era un joc de oglinzi inepuizabil, o horă de lumini în tot satul.

Una din notele esenţiale în basmele noastre este moartea şi reînvierea eroului. Mulţi au văzut în aceasta moartea plantelor iarna şi reînvierea lor primăvara. Dar dacă basmele ar simboliza numai moartea şi reînvierea naturii vegetale, semnificaţia lor nu ar merge prea departe, oprindu-se, cum am spus, la pragul alegoriei. În realitate, tribulaţiile eroului, ca şi acelea ale anului, încifrează circuitul descendent şi ascendent în lumea devenirii, pătimirile în universul formelor, ale unor idei eterne, care se sacrifică pentru răscumpărarea lumii, sub dublul aspect macrocosmic şi microcosmic. Dacă se poate vorbi de cădere, atunci e voluntară, deliberată. Probitatea, dar şi o sinceritate spontană, ne îndeamnă să aducem un tribut de admiraţie, de recunoştinţă muncii de compilaţie erudită a cercetătorilor de folclor, chiar atunci când e întovărăşită de lipsa de înţelegere a sensului simbolic al materialului cules. Acest material poate servi de punct de plecare unor consideraţii depăşind competenţa etnografilor, fără comună măsură cu ea. Valoarea unei comori nu e în funcţiune de ceea ce crede despre ea cel ce-a descoperit-o. Totuşi a descoperit-o.

Lucrarea lui Ovidiu Bârlea Poveştile lui Creangă este nepreţuită pentru studierea rădăcinilor basmelor lui Creangă în glia noastră, şi fără cunoaşterea lor cum am putea contempla coroana cerească a arborilor? Paradigmele stelare ale basmelor se reflectă în rădăcinile lor, ca un fel de oglindire inversă. Studiul menţionat înlătură definitiv prejudecata că basmele humuleşteanului nu pot fi categorisite în folclor, mai ales din cauza valorii lor artistice, care ar fi permis autorului un anumit eclectism. Ca şi cum ar fi o exclusivă! De aici până a spune că urâţenia e a garanţie de autenticitate ştiinţifică nu mai e decât un pas şi nu sunt puţini cei ce l-au făcut. Sunt basme înregistrate pe bandă de magnetofon de o inimaginabilă vulgaritate, dar cu simboluri admirabile, chiar în cartea lui Ovidiu Bârlea. Asta impune alternativa că basmele redate într-o înaltă ţinută artistică sunt lipsite de valoare hieroglifică? În realitate acest ultim sens este independent de forma lui. Soarele se reflectă cu o egală nepăsare într-un lac de munte sau într-o baltă.

Numeroasele variante culese de Ovidiu Bârlea sporesc valoarea simbolică a prototipului pentru că evidenţiază aspecte ale mitului care sunt în realitate, perspective diferite ce se exclud, pentru acela ce se mărgineşte numai la sensul literal. Conspectul mitului se efectuează într-un demers spiral nu linear. De pildă, faptul că uneori capra din fabulă are trei iezi, alteori şapte, pare să impună o exclusivă pe linie dreaptă pentru acel ce se mulţumeşte cu sensul literal al mitului. Cercetătorul care caută „la substantifique moelle”, cum o spune un alt scriitor criptic atât de asemănător cu Creangă, Rabelais, nu se găseşte într-un impas.

Revenind la exemplul de mai sus, când sunt trei iezi e vorba de regenţii celor trei lumi, ai Triregnului, Infern, Ocean, Ceruri, numiţi în tradiţia greacă Hades, Poseidon, Zeus; când sunt şapte, desemnează polii celor şapte ceruri planetare sau Septentrionul. Versiunile în care iezii mai mari mor ireversibil sfâşiaţi de lup nu exclud pe acelea unde ei învie, revărsaţi la lumină de fiara expirândă (ca şi în cazul Scufiţei Roşii). Un mit merge numai până la moarte, celălalt până la reînviere. Nicio contradicţie. Şi într-un caz şi în celălalt, lupul Fenris sfâşie întregul univers, dar un ciclu expirând dă naştere imediat unui ciclu subsecvent. Moartea şi reînvierea sunt cele două feţe solidare, complementare şi consecutive al aceluiaşi fenomen, regentat de legea fundamentală a universului: dezintegrare şi reintegrare, corupţie şi regenerare, Solve Coagula.

Diferitele variante îşi cufundă undiţa la adâncimi diferite ale pânzei de apă, de importanţă diversă. Prin sonde inegale, genunea îşi dezvăluie tainele. Majoritatea variantelor citate de Ovidiu Bârlea este culeasă în ţara noastră: „poveştile străine sunt cu totul sporadice în bibliotecile noastre, ne-am mărginit la consultarea lucrărilor cu caracter enciclopedic ale lui Bolte-Polivka, St. Thomson şi la Handworterbuch des deutschen Marchen. O constatare se impune de la început, indiscutabilă: aria de răspândire a basmelor e mai mult o pată geografică, nu o spirală indicând un curent. Cu alte cuvinte, cercetătorii nu au putut determina un centru sigur al ei de unde să se răspândească centrifug. În lipsa lui putem admite poligeneza. Faptul acesta e de mult cunoscut, dar pentru cititorul român, cartea lui Ovidiu Bârlea aduce precizări şi exemplificări, negăsibile la noi. Cităm: „Capra cu trei iezi este larg răspândită în Europa, sporadic şi prin Asia (India, China), Africa şi America. Documentar, basmul este întâlnit întâia oară în literatura latină în fabula despre Romulus (şi Remus), în forma cea mai simplă.” Ne întrebăm de ce Ovidiu Bârlea uită pe Zeus, alăptat de capra Amaltheea?

„Basmul Ivan Turbincă trebuie să aibă o vechime considerabilă, fiind atestat în literatura greacă şi ebraică... Bolte şi Polivka văd în comanda de intrare (în turbincă), o rămăşiţă dintr-o veche formulă de descântec, prin care spiritele rele erau închise”. „Basmul (Povestea porcului) se întinde pe o arie considerabilă din Europa până în India şi Indonezia, apoi în Africa şi în America, cu o frecvenţă rar întâlnită. El este în acelaşi timp unul din foarte puţinele basme atestate încă din antichitatea clasică, prin faptul că a fost inserat de scriitorul latin (Apuleius, în romanul Măgarul de aur) din al II-lea secol al erei noastre [...] nu basmul popular descinde din romanul lui Apuleius ci, dimpotrivă, scriitorul latin a preluat din circulaţia orală acest basm.”

„Catalogul Aarne-Thompson (ediţia 1961) înfăţişează tipul (Harap-Alb) răspândit în toată Europa, în Turcia, India, apoi în unele ţări ale Americii Latine, unde basmul a ajuns prin colonişti. În realitate Bolte-Polivka şi după ei Thompson, au inclus în acest tip toate variantele care conţineau ideea centrală a tipului: strădania impostorului în a cauza pierderea adevăratului moştenitor de tron”. Şi aşa mai departe, pentru toate basmele. Cele câteva exemple sunt concludente. Aproape că nu mai e necesar să spunem că echivalenţele se găsesc pe glob nu numai pentru poveştile lui Creangă, ci pentru orice basm autentic, de oriunde ar fi el. Reiese că nu se poate indica, nici cu aproximaţie bârlogul, ţâşnitura originală a unui basm, prin urmare nici itinerarul lui pe plan orizontal deoarece îl regăsim pretutindeni. Impasul e total. Ce putem spune, când constatăm în mitologia chinezească prezenţa unor Verde împărat, Alb împărat, Roşu împărat, ca şi în basmele noastre? Să le fi luat noi de la chinezi? Că le-au luat chinezii de la noi este şi mai greu de mistuit, ori mai ştii minune?

Căliman este un nume de fiinţă, reală sau mitică, şi de munte în ţara noastră, la bulgari, Koloman şi Kelemen la unguri, Calman la evrei; grecii aveau pe Kaeonimus, simplă metateză, etruscii aveau pe Lucumon. Dar tocmai la antipozi, vechea insulă Borneo şi-a reluat a dată cu independenţa anticul nume de Kaliman-Tan. Cel mai înalt munte din Africa este Kiliman-Giaro. Klmn sunt litere ce se succed mai în toate alfabetele. În angelologia arabă este numele îngerului din colţul sudic al tronului cu opt colţuri, al Tronului ceresc. Cum am putea stabili o filiaţie, sau măcar o înrudire între aceste diverse toponimii şi’ omonimii? Realitatea este că pe plan orizontal, tribulaţia miturilor se rătăceşte în labirint fără ieşire, e un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.

E cu totul altceva când, celor două dimensiuni ale planului orizontal le adăugăm, cum e şi firesc, în spaţiul nostru dimensiunea verticală, cu alte cuvinte când admitem pentru basm posibilitatea unei monogeneze din Tradiţia Primordială, simultan transcendentă şi fundamentală, rădăcină necesară, inevitabilă, a multiplicităţii. Căci noţiunea pluralităţii, a diversităţii e un pur nonsens, fără o unitate presupusă, prealabilă şi cauzală. Orice organism îşi are o obârşie punct; e în forţa lucrurilor ca folclorul în aspectele lui esenţiale, şi el organic, să fie un arbore cu o sută de mii de frunze, cu o mie de crengi şi rămurele, dar cu o rădăcină unică, invizibilă şi necesară.

Avem impresia că Rene Guenon a fost primul care a pus exact problema. Am citat punctul său de vedere asupra aşa-zisului folclor în Mitul sub cerul stelelor fixe. Vom reveni, fără teamă de repetiţie, asupra acestei doctrine care e inepuizabilă prin implicaţiile ei şi vom face acelaşi lucru ori de câte ori va fi cazul. Doctrina e fundamentală şi ea singură dă cheia miturilor. Într-un studiu despre Graal, unul din cele mai importante mituri ale omenirii, Guenon observa: „Concepţia însăşi a folclorului, aşa cum e înţeleasă în mod obişnuit, se bazează pe o idee radical falsă, ideea că există «creaţii populare», produse spontan de masa poporului [...] interesul profund al tuturor tradiţiilor zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară; şi vom adăuga că, dacă e vorba, cum e cazul aproape întotdeauna, de elemente tradiţionale, în adevăratul sens al cuvântului, oricât de deformate, micşorate sau fragmentare ar fi ele uneori, ca şi de lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origine populară, nu sunt nici măcar de origine umană. Poate fi popular numai faptul supravieţuirii când elementele acestea aparţin unor forme tradiţionale dispărute [...] Poporul conservă astfel, fără să le înţeleagă, sfărâmăturile vechilor tradiţii, urcându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat, că ar fi imposibil de determinat şi din această cauză ne mulţumim să le raportăm la domeniul obscur al preistoriei. Astfel poporul împlineşte1 funcţia unei memorii colective mai mult sau mai puţin «subconştientă», al cărui conţinut vine vădit din altă parte. (Notă în text: e o funcţie esenţial «lunară» şi e de remarcat că, după Astrologie, masa populară corespunde efectiv lunii, ceea ce, în acelaşi timp, indică bine caracterul său pur pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate). De mirare e că, atunci când ajungi în străfundul lucrurilor, constaţi că ceea ce s-a conservat astfel, sub o formă mai mult sau mai puţin învăluită, e o sumă considerabilă de date de ordine ezoterică, adică tot ce poate fi mai puţin popular prin esenţă; şi acest fapt sugerează prin el însuşi o explicaţie pe care ne vom mărgini s-o indicăm în câteva cuvinte. Când o formă tradiţională e pe punctul de a se stinge, ultimii ei reprezentanţi pot, în mod voluntar, să încredinţeze acestei memorii colective de care am vorbit, ceea ce, altfel, s-ar pierde ireversibil; este, în definitiv, singurul mijloc de a salva ce mai poate fi salvat, într-o anumită măsură; şi, în acelaşi timp, incomprehensiunea naturală a masei e o garanţie suficientă că elementul ezoteric nu va dispărea, ci va rămâne ca un fel de mărturie a trecutului, pentru acei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înţeleagă”.

Mai încolo, Guenon observă că elementele din tradiţia dispărută s-au putut conserva mai târziu decât se crede chiar şi după instaurarea unei tradiţii care i-a luat locul, prin organizaţii secrete. Guenon se referă la tradiţia druidică, supravieţuind probabil câteva secole după triumful creştinismului. Credem că acest lucru e şi mai adevărat în ce priveşte tradiţia dacică, pătrunderea masivă a creştinismului în ţările noastre fiind mult mai tardivă decât în Bretania şi Galia. Cu privire la modurile, uneori incoerente şi insignifiante, în care sunt relatate miturile, Guenon scrie că „eşti ispitit să te gândeşti că autorul nu ştia despre ce vorbea; nu e totdeauna aşa, fiindcă se întâmplă deseori că obscurităţile, uneori contradicţiile sunt perfect voite şi că detaliile inutile - au avut scopul de a rătăci atenţia profanilor, după cum un simbol poate fi disimulat intenţionat într-un motiv de ornamentaţie arhitecturală mai mult sau mai puţin complicat; în Evul Mediu mai ales, exemplele de acest gen abundă, dacă n-ar fi decât la Dante şi la «Fedeli d’Amore»”.

Ceea ce spune autorul despre caracterul uneori incoerent şi contradictoriu al miturilor este exemplificat prin cele ce spuneam mai sus despre nepotrivirile aparente ale basmelor când, de pildă, vorbesc, uneori de trei iezi, alteori de şapte, când pomenesc sau nu de reînvierea lor. Redactările divergente se integrează într-un tot şi în acelaşi timp derutează indiscreţia lui Caliban. La început aceste reliquae ale tradiţiilor dispărute, erau strict orale, imuabilitatea clasei ţărăneşti garantându-le ortodoxia şi păstrarea neştirbită; pe măsura modernizării lumii şi a prefacerilor sociale din ce în ce mai seismice şi mai dese, a devenit necesară şi aşternerea lor în scris; scripta manent.

De aceea, gradul de conştiinţă şi de luciditate a redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie are o importanţă cu totul secundară. E posibil ca Ion Creangă să fi fost o piesă de racord între lumea exterioară şi o organizaţie secretă de povestaşi cu caracter iniţiatic, ceea ce implica, din partea lui Creangă un grad de conştiinţă şi de luciditate asupra basmelor apărute sub emblema lui; e posibil ca alţi culegători să fi fost cu totul lipsiţi de ea; faptul nu are importanţă. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului. „Dante scria în perfectă cunoştinţă de cauză: Chretien de Troyes, Robert de Borron şi mulţi alţii au fost probabil mult mai puţin conştienţi de ceea ce exprimau şi poate că unii din ei n-au fost deloc; dar puţin importă în fond, pentru că, dacă în spatele lor se afla o organizaţie iniţiatică, primejdia unei deformări datorită incomprehensiunii lor se găsea înlăturată, această organizaţie putând să-i călăuzească mereu fără ca ei să-şi dea seama fie prin intermediul unora din membri, dându-le elementele de pus în lucru, fie prin sugestii sau influenţe de alt gen, mai subtile şi mai puţin «tangibile», dar nu mai puţin reale, nici mai puţin eficace.”

Cum se vede, Guenon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute. Nu s-ar putea ţine seamă şi de o altă posibilitate? Anume cazul unei concomitente a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns, capabil să primească lumina direct, primul destinat celorlalţi oameni, care vedeau numai umbrele, ca în caverna platoniciană, în măsura gradului de permeabilitate a ascultătorului? „Vouă vă e dat să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”. Căci şi basmul şi parabola vehiculează influenţele spirituale în alt mod, real însă şi el. George Coşbuc chintesenţia basmul, cu bună dreptate, la Moarte şi Reînviere, la Metamorfoză. Or, acesta este specificul definitoriu, elementul central şi esenţial al tuturor religiilor, fără a excepta creştinismul. Avem o dovadă în faptul că miturile circulau în lumea antică sub formă de fabulă, fără a aduce vreun prejudiciu realităţii incontestabile a existenţei concomitente a sanctuarelor de la Eleusis, Samo-trace, Cumae, Teba şi nenumărate alte locuri, unde recipiendarul realiza tehnic, ritual şi efectiv ceea ce la şezători era numai povestit de rapsozi. Am putea spune că iniţierea şi basmul vehiculau o dublă circulaţie a adevărului, una prin circuitul sanguin, celălalt prin limfa organismului social.

Şi în basmele româneşti, elementul esenţial, raţiunea suficientă, este Moartea şi Transfigurarea. Această simplă constatare de fapt postulează şi implică în mod necesar, precum circumferinţa centrul ei, existenţa unor sanctuare necunoscute în care mitul, despicat până la miez, era realizat în măduvă de participantul la mister printr-un ritual adecvat. Dar vom mai avea de vorbit despre aceste lucruri destul de obscure în tenuitatea lor, cu inervaţiuni calitative, pe care o simplă reproducere pe hârtie de calc nu e suficientă ca să o fixeze. Aceasta fiind natura adâncă a basmelor, e normal ca în labirintul operei lui Creangă să nu se poată intra şi ieşi decât cu creanga de aur în mână, cu firul Ariadnei în cealaltă; e necesar un răgaz ca să facem câteva precizări asupra acestor simboluri. Cititorul român cunoaşte creanga de aur din romanul cu acelaşi nume al lui Mihail Sadoveanu. Aceia pe care i-a îmboldit curiozitatea au mai aflat că sub numele de creanga de salcâm se află una din tainele masoneriei. Şi pentru ca să nu lipsească profanarea nici aici, creanga de aur serveşte de emblemă celei mai importante părţi a operei lui J.G. Frazer (The Golden Bough) în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii.

În copiosul volum rezumativ al acesteia, autorul reproduce în pagina de gardă o copie după celebrul tablou al lui Turner, purtând acelaşi nume. „Cine nu cunoaşte tabloul Creanga de aur al lui Turner? Scena, luminată de lucirea aurie în care imaginaţia şi mintea divină a lui Turner învăluia, transfigurând chiar şi cel mai minunat peisaj natural, este o vedere a micului lac pierdut în pădurea din Nenia - «oglinda Dianei», cum îl numeau cei vechi. Cine i-a văzut o dată apa clipocind calm, într-o vale înfrunzită în colinele albane nu-l va mai uita niciodată”. Lacul apare ca o vatră de flăcări apoloniene; lacul, fiind „oglinda Dianei”, devine o licoare a celor doi fraţi gemeni divini, un lac androgin, o apă de foc, deci băutura de nemurire. Se vede că Turner ştia mai multe decât Frazer.

Câteva case înconjură lacul; în primul plan, la stânga, o poartă sau o stâncă netezită, verticală, cu nişte ieroglife nedescifrabile, care însă trebuie să fi avut un sens pentru Turner. „În această dumbravă sacră creştea un arbore în jurul căruia putea fi văzut furişându-se în tot cursul zilei, şi poate şi târziu în noapte, un personaj cu înfăţişare ameninţătoare, în mână ţinea o sabie scoasă din teacă şi scruta bănuitor împrejurimile ca şi cum în fiecare clipă s-ar fi aşteptat să fie atacat de vreun duşman. Era preot şi ucigaş şi omul pe care se străduia să-l zărească urma să-l ucidă, mai curând sau mai târziu, şi să deţină sacerdoţiul în locul său. Aceasta era legea sanctuarului. Un candidat la sacerdoţie nu putea urma în funcţie decât asasinându-l pe preot, şi, după ce îl asasina îşi păstra funcţia până când era asasinat la rându-i de un nou candidat, mai puternic sau mai îndemânatic.”

Frazer se arată uluit şi nu puţin scandalizat de acest „obicei barbar”. În realitate, lăsând sentimentalitatea la o parte, e vorba de perpetuarea şi continuitatea neştirbită a unei funcţiuni tradiţionale. Viul devenea frate de sânge cu mortul, printr-o transfuzie mistică. Omorâtorul moştenea pe predecesorul şi pe victima sa, preluând nu numai funcţia lui, dar şi agregatul său psihic, cum se întâmplă cu tulku-rile tibetane. O vibraţie se perpetua prin alternanţe de viaţă şi de moarte. Tot Frazer ne povesteşte substratul mitic al faptului: cultul Dianei a fost instituit la Nemi, de Oreste, care, după ce a omorât pe Thoas, regele Chersonezului tauric (Crimeea actuală), a fugit cu sora lui, Ifigenia, preoteasa Dianei, în Italia, luând cu el xoanul Dianei taurice. La moartea lui Oreste, osemintele i-au fost duse la Roma şi îngropate în faţa templului lui Saturn, pe râpa capitolină, lângă templul Concordiei. Ritul sângeros pe care legenda îl atribuie Dianei taurice e familiar acelora care-şi cunosc autorii; orice străin ce debarca pe ţărm era sacrificat pe altarul zeiţei. Dar transportat în Italia, ritul a luat o formă îndulcită. În incinta sanctuarului de la Nemi, se ridica un anumit arbore, din care nici o cracă nu trebuia ruptă. Numai un sclav fugitiv putea încerca să rupă una din ramuri. Reuşita acestei încercări îi permitea să atace pe preot în luptă şi, dacă reuşea să-l omoare, domnea în locul lui, cu numele de rege al Pădurii (Rex Nemorensis).

După părerea celor vechi, ramura fatidică era creanga de aur, pe care Enea, din ordinul Sibilei, a cules-o, înainte de a întreprinde primejdioasa lui călătorie în ţara umbrelor. Fuga sclavului reprezenta fuga lui Oreste; lupta sa cu preotul era o reminiscenţă a sacrificiilor omeneşti oferite Dianei taurice. Regula succesiunii prin gladiu a fost observată până la epoca imperială. Cum este indicat să mergi la izvoarele accesibile cele mai autorizate ale unei tradiţii, recurgerea la Virgiliu, autoritate primă privind creanga de aur, se impune. Care e copacul din care trebuie culeasă? Cum trebuie culeasă şi în ce scop e folosită? Indicaţii de folosire a ei găsim în cartea a şasea a Eneidei, unde se descrie coborârea lui Aeneas în Infern, repetând gestul lui Tamuz, Ghilgameş, Orfeu, Ulise, Făt-Frumos, anticipând gestul identic al îndepărtatului, dar autenticului, urmaş şi discipol al lui Virgiliu şi Dante Alighieri. Firul continuităţii tradiţionale e neştirbit.

Dar se pune întrebarea: de ce orice cucerire activă a cerurilor luminoase, a înălţimilor şi a stărilor superioare de fire este condiţionată de o prealabilă coborâre în întuneric, în abis, în stările inferioare de fire? Pentru că moartea condiţionează reînvierea, pentru că Tod und Verklarung (moarte şi transfigurare) constituie un cuplu inseparabil cu termeni consecutivi. „Cerurile sunt stările superioare de fire; Infernul, cum i-o arată de altminteri numele, cuprinde stările inferioare; şi când spunem superior şi inferior, trebuie înţeles în raport cu starea omenească sau terestră, care e luată în mod natural ca termen de comparaţie, pentru că e punctul de plecare, prin forţa lucrurilor. Iniţierea adevărată, fiind o luare de posesiune conştientă a stărilor superioare, e uşor de înţeles că e descrisă simbolic ca o ascensiune sau ca o călătorie cerească; dar cineva se poate întreba de ce această ascensiune trebuie să fie precedată de o coborâre în Infern. Sunt mai multe motive’ pe care nu le-am putea expune complet fără a intra în dezvoltări prea lungi, care ne-ar târî departe de subiectul special al prezentului studiu; vom spune numai acestea: pe de o parte, această coborâre e ca o recapitulare a stărilor care preced logic starea umană, determinându-i condiţiunile particulare şi care trebuie să participe la «transformarea» ce va să se împlinească; pe de altă parte, permite manifestarea, după anumite modalităţi, a posibilităţilor de ordin inferior pe care fiinţa le poartă în stare nedevelopată şi care trebuie eliminate înainte de a-i fi posibil să parvină la realizarea stărilor sale superioare. Trebuie observat că nu poate fi vorba pentru fiinţă să se întoarcă efectiv la stări prin care a mai trecut; nu poate explora aceste stări decât indirect, luând cunoştinţă de urmele, de dârele pe care le-au lăsat în regiunile cele mai obscure ale stării umane; de aceea Infernul este reprezentat simbolic, ca fiind situat în interiorul pământului. Din contră, Cerurile sunt realmente stările superioare şi nu numai oglindirea lor în starea umană, ale cărei cele mai înalte prelungiri nu constituie decât regiunea intermediară sau Purgatoriul, muntele pe al cărui vârf, Dante aşează Paradisul terestru. Ţinta reală a iniţierii, nu e numai restaurarea „stării edenice, care nu e decât o etapă a drumului care trebuie să ducă mai sus, deoarece dincolo de această etapă începe în adevăr «călătoria cerească»; această ţintă e cucerirea activă a stărilor supraumane, fiindcă, cum Dante o repetă după Evanghelie, «Regnum coelorum violenza pate» (Paradiso), şi aici e una din diferenţele esenţiale care există între iniţiaţi şi mistici”.

Ţinând seama de analogia dintre Macrocosm şi Microcosm, Infernul e identificat cu o matrice. Până şi în psihologia modernă se află o oglindire deformată şi redusă la aspectele inferioare ale acestor adevăruri, prin pritocirea mlaştinilor din inconştient. Coborârea în Infern are o asemănare, până la un anumit punct, cu acel „regressum in utero” de care se vorbeşte în psihanaliză, regres urmărind sleirea reziduurilor nocive din subliminal, prin punerea lor în lumina conştientului. Rezultatul însă este aducerea la suprafaţă a monştrilor al căror habitat normal este bezna. Larvele orbite de creanga de aur trebuie stârpite în iad, nu dezlănţuindu-le în lumea noastră. Finalitatea adevăratului voiaj infernal nu e revenirea la starea infantilă, mai puţin la cea fetală, ci epuizarea dârelor ce le-au lăsat în noi, în fiinţa noastră prezentă. Trebuie smulşi colţii Dragonului, nu semănaţi pe glie, de unde îndată răsar ca giganţi. Guenon insistă pe drept asupra faptului că este o „recapitulare a stărilor care preced logic starea umană”, nu de reactualizarea lor, posibilităţi ce trebuie epuizate înainte de a trece la realizarea stărilor superioare; repetăm că nu poate fi vorba, pentru fiinţă, de o reîntoarcere efectivă la stări prin care a mai trecut, ci de o luare de conştiinţă indirectă a urmelor ce ele le-au lăsat în regiunile cele mai obscure ale fiinţei umane.

Reiese că această călătorie în Infern nu e eficace decât dacă îi este călăuză lumina „intelectuală”, luciditatea neşovăită, fără clipire, sub sancţiune de catastrofă. Acest element de continuitate, de permanenţă intelectuală, e simbolizat de creanga de aur, gaj de înviere şi de Nemurire, pentru că menţine în cursul lui descensus Inferni, amintirea şi chiar prezenţa reală a cerurilor luminoase şi a Arborelui Lumii. Guenon atrage atenţia, că e foarte contestabilă identificarea crengii de aur, cu cârja sau cu varga, care sub forme diverse, se întâlnesc în general în simbolismul tradiţional, adăugind notă: ar fi mult mai just să fie asimilată creanga de aur cu vâscul druidic, cu ramura de salcâm din unele rituri de iniţiere, fără a mai vorbi de ramurile de finic de la Florii, „chezăşie de înviere şi de nemurire”.

Cum reaminteam, Virgiliu povesteşte coborârea lui Enea în Infern, în cartea VI din Eneida. Înainte de a se încumeta, eroul consultă pe Sibila din Cumae care-l învaţă: „Dacă ţi-i dorul atât, dacă râvna-aşa mare ţi-e-n suflet, / Ca să străbaţi ale Stixului bălţi şi, de două ori, negrul / Tartar să-l vezi, dacă-ţi place să-ncerci o nebună ispravă, / Iată ce e de făcut mai întâi. O crenguţă de aur / - Varga mlădie şi frunzele - arbor stufos o ascunde / Şi-i închinată Junonei din iad; pe aceasta, dumbrava / Toată-o acoperă, umbre o-nchid în adâncuri de vale. / Nu este dat să pătrunzi a pământului tainiţă-afundă, / Fără-a-i culege-nainte copacului rodul de aur. / Să i se-aducă aceasta ca dar, Proserpina cea mândră / A hotărât. Şi crenguţa de-i ruptă, o alta răsare, / Şi ea de aur, frunziş la fel căpătând ca podoabă. / Cat-o cu grijă pe sus, cu ochii, şi-odată găsită, / Ia-o cu mâna pios, căci uşor şi de voie-ţi urmează, / Dacă ursita te cheamă: altfel, cu puterile toate / N-o poţi înfrânge, cu fierul cel aspru n-ajungi a o smulge”.

Proserpina, soţia lui Pluton, este regina Infernului, dar caracterul şi misiunea ei sunt mult mai complexe decât o indică titulatura. Fiică a lui Jupiter şi a lui Ceres, mamă universală a vieţii în lume, a grânelor, a întregii vegetaţii, ea a fost răpită, pe când culegea flori cu prietenele ei, de Pluton, care şi-a făcut-o soţie. De atunci, ea domneşte în Hades, dar tocmai de aceea e însufleţitoarea extremităţilor îngheţate ale lumii. Acolo unde scrie pe portal, „Lasciate ogni speranza”, ea este încă ultima speranţă, pentru vremurile când timpul se va stinge şi el. Se urcă o parte a anului în Olimp, pentru a-şi reînnoi forţele la izvor. A oferi, cum spune Virgiliu, Proserpinei creanga de aur, înseamnă a te legitima, a-i dovedi că te-ai cufundat în Infern pentru catharsis, de bună voie, nu damnat, nici condamnat, că firul de aur al Continuităţii e între degetele tale, vestigiu al Cerurilor; atunci şi numai atunci, „îngrozitoarea Persefonă”, cum îi spune Homer, devine Eleusinia, Prea Milostiva, iar purtătorul ramurii de aur devine fiul ei adoptiv. Ea îl întoarce spre lumină, „a rivider le stelle” (spre a revedea stelele), ultimul gest al lui Dante în Infern, în momentul când Florentinul revede Tăria.

Aurul crengii e o specificare a aurului solar. Între creangă şi soarele spiritual se toarce un fir noetic fără ştirbire, care este firul Ariadnei, continuitatea Intelectului unind multiplicitatea şi diversitatea stărilor de Fire prin centrul lor. Aşa că putem răspunde, mai precis, la întrebarea ce este creanga de aur: este Unicitatea în multiplicitate, dâra pe care o adulmecă copoiul pe urma vânatului sacru; mai existenţial şi mai pregnant, este nostalgia începuturilor, Dorul totdeauna prezent, luat în sensul lui cel mai înalt şi mai adânc; este acea tendinţă polară care împinge pe Feţii-Frumoşi pe o linie îngustă spre finalitatea lor, călăuziţi în sensul de direcţie ce-l au ca păsările migratoare spre tărâmul nevăzut Acesta este aspectul psihic şi existenţial al crengii de aur şi cine o slujeşte cu credinţă până la capăt, o depune în mod necesar la picioarele Proserpinei chiar sub înfăţişarea vreunei Ilene Cosânzene.

Aici, exemplificările acestei nostalgii bazale sunt argumentele cele mai convingătoare. Iată două: „Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lăcovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dar nici o ispravă nu-mi făcea. Cu inima înfrântă, cu sufletul zdrobit de mâhnire şi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un smeu şi ca un leu paraleu, dar toate în deşert. Uneori îl bătea gândurile să-şi facă seama singur, să se dea la râpă, ori să-şi sfarme capul de colţii de piatră de prin munţi; dar parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfârşească toate necazurile sale şi deodată îşi venea în sine şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă, că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să găsească şi gândul să şi-l izbândească”. (Petre Ispirescu, Zâna Zânelor)

Acesta este simbolul direct al crengii de aur. E elementul unificator al dispresiunii, e talismanul, legitimaţia pe care o arăţi lui Charon, dar şi celor mai înalţi îngeri, în pădurea sălbatică şi întunecată a fiinţei noastre (la selva oscura dantescă), în mlaştinile ei. proliferează neistovit prin sciziparitate şerpii şi balaurii păcatului, ai viciului, ai împrăştierii, dar în mijlocul ei se află arborele opac şi el, dar adăpostind, după spusa lui Virgil, între crengile stufoase ramura de aur, terminus-ul, dâra, oglindirea în lumea noastră interioară a Arborelui Lumii; ea ne deschide o cale prin pădurea blestemată, în care ne pândesc cele trei fiare danteşti: leul, linxul şi lupoaica, pădure pe care Creangă o descrie cu înfiorare: „Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus; când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncin, au trecut peste nenumărate ţări şi mări şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cu câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească”. (Povestea porcului)

Aici, creanga de aur e reprezentată de furca, de vârtelniţa, de tipsia cu cloşca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică, daruri supranaturale prezente în viermuitul naturii. Şi exilată în mijlocul unei omeniri sordide, găsim creanga de aur în sorcova purtată ca o ramură înflorită, oferindu-se să ne conducă din capătul unui an în prima zi a celui nou. În alte basme, creanga de aur se înfăţişează ca o „cosiţă de aur” a Ilenei Cosânzene. Întrebându-şi calul năzdrăvan; Galben de Soare, dacă s-o lase sau să o ia, auzi răspunsul: „De o vei lua te vei căi; de nu o vei lua, iarăşi te vei căi; dară mai bine să o iei”.

Creanga de aur, care creşte dintr-un copac întunecat este deci la rândul ei tot un arbore, dar fără rădăcini telurice, ca şi vâscul druizilor. Şi aceasta este principiala ei caracterizare: lipsindu-i rădăcinile; îi lipsesc elementele titanice, asurice, infernale şi se înţelege de ce înaintea ei se deschide poarta iadului, căruia şi lui îi reaminteşte că e o posibilitate divină. De aici precauţiile cu care druizii culegeau echivalentul ei, vâscul, de pe stejarul sfânt. Îl desprindeau cu o seceră de aur, într-o anume noapte a anului, culegându-l într-un. ştergar de mătase. Cum am mai spus, creanga de aur e o legitimaţie pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate. Reflexul temporal al acestei continuităţi, este perpetuitatea unei funcţiuni tradiţionale de-a lungul veacurilor. Chiar în romanul cu acelaşi nume al lui Sadoveanu, Kesarion Breb preia creanga de aur şi funcţiunea de la predecesorul său şi devine astfel, „ultimul Dekeneus”. Merg agale prin livezile Persefonei ca să nu sperii vânatul, fără grabă spre ţinta indicibilă, fiindcă drumul cel mai scurt spre centru este spirala. Vom mai întârzia la creanga de aur, privind cu coada ochiului, departe spre orizont.

Versiunea cu cele mai multe detalii şi descrieri ale „crengii de aur”, din cele ce ne-au fost accesibile, am găsit-o în basmul lui Petre Ispirescu: Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul fermecat. Atunci, când odată era niciodată, se afla un ciobănaş într-un sat, orfan de părinţi, care-şi ferea finalitatea, antelehia în cuibul simplicităţii; „se arăta prostănac” spune Ispirescu şi ceilalţi îl porecliseră „căscăundul satului”. „Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblând după vaci, se dete la umbra unui copaci mare şi stufos şi adormi. Îşi şi alesese, vezi, loc pentru aşa ceva. Era o vâlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de păreau că dă ghies omului să treacă printre ele. Ceva mai cât colo, era un pârâiaş, a cărui obârşie venea dintr-un şipot de apă ce ieşea din coasta unui deluleţ, şerpuia printre brusturi şi alte buruieni pe unde-şi făcuse loc şi susurul apei parcă te îndemna la somn. Copaciul sub care se adumbrise era măreţ, parcă se lupta ca să ajungă la nouri. Printre crăcile lui întinse, se giugiuleau păsărelele şi-şi făceau cuiburi: numai ascultând cineva ciripirile lor, se aprindea într-însul focul dragostei. Desişul frunzelor sale făcea o umbră de parcă rămâneai la ea (expresie bizară, „de parcă te scufundai în ea”?). Bag de seamă, nu era aşa de căscăund flăcăul acesta...”.

Dacă basmul are numai un sens literal, ne întrebăm cu cât se arăta mai deştept văcarul, dacă se punea la umbra unui copac, lucru ce ştia să-l facă şi o vită? Hiperbolismul descrierii face din copac „Arborele Lumii”, identic cu acel descris de Virgil în Eneida. În coroana lui se cuibăresc păsărelele care simbolizează stările îngereşti de fire, cum o spune Mundaka Upanişad, ca şi copacul dat în pildă lui Hristos (în Matei, XIII, 31-32). Focul dragostei pe care cântecul lor îl deştepta în ciobănaş se identifică cu misteriosul „Amor” al Fedeli-lor d’Amore, năzuinţa ireversibilă de a ajunge la ramurile de sus ale Arborelui Lumii, adică la Liberare. Din Arborele Lumii iese întotdeauna, în simbolul tradiţional şipotul cu Apă Vie complementar cu el. Susurul apei îndeamnă la somn pentru că e o incantaţiune, un cântec de leagăn, care pune pe ascultător în stare secundă.

Ciobanul adormi sub tulpina copacului şi visă (visul se repetă de trei ori) că venise la dânsul „o zână, mai frumoasă decât toate zânele din cer şi de pe pământ şi-i zisese să se ducă la curtea împăratului locului aceluia...”. E ceea ce se numeşte în limbaj tehnic iniţiatic „deşteptarea”, pe care o poate face numai o fiinţă transcendând lumea noastră şi atunci cel deşteptat devine singurul „veghetor” într-o omenire toropită şi amorţită de efluviile pământului. „Căscăundul” îşi ia rămas bun de la stăpână-su, se duce la curtea împărătească, unde se bagă argat la grădină. „Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se plimba prin grădină”.

Pentru a lămuri de la început ce se ascunde sub faptul divers şi anodin al slujbei de grădinar, reamintim că, în mod necesar, orice grădină şi mai ales cele din fabulă, sunt o oglindire, o prelungire a Grădinii Raiului, prototip firesc al celorlalte, pentru că e centrul stării de fire în care ne aflăm, iar grădinarii se identifică cu Marele Grădinar. Iată lămuriri dintr-una din rarele cărţi de importanţă esoterică din secolul nostru, Der Engel vom Westlichen Fenster, de Gustav Meyrink. Personajul principal vizitează o colecţie particulară de arme vechi. Un toc de catifea era gol, dar o ţidulă dădea lămuriri despre arma lipsă. E vorba de un vârf de lance, care se arată a fi, în cursul romanului, un substitut al lăncii Graalului. Era lancea invincibilă a lui Hoel Dhat, vechi prinţ de Wales. El o căpătase cu ajutorul farmecelor albelfilor (die Weissalben), servitori ai unei fraternităţi invizibile, numiţi „Grădinari” care conducea destinele omenirii.

Deci unul din numele cele mai vechi, dacă nu cel mai vechi al conducătorilor oculţi ai omenirii era acela de Grădinar. Adam era, după porunca expresă a lui Dumnezeu, Grădinarul Raiului. Hristos a apărut ca grădinar, după înviere, sfintelor mironosiţe. Oricine cucereşte creanga de aur este şi grădinar prin forţa lucrurilor. Ciobanul devine Grădinar prin consacrarea şi porunca reiterată a zânei. Slujba lui principală, care arată că nici în sensul literal al basmului nu era un simplu argat, consta să culeagă flori şi să facă bucheţele pentru cele douăsprezece fete de împărat, omagiu zilnic al grădinii, în sensul aproape feudal, cercului celor douăsprezece constelaţiuni zodiacale în răsfrângerea lor hominală.

Un împărat, un palat, o grădină, o coroană perfectă în zodiacul împărătesc, într-un cuvânt perfecţiunea. Totuşi e ceva putred în împărăţie ca şi în Danemarca lui Hamlet, în amândouă cazurile, tirania unei feminităţi deviate. „Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu se va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor şi pentru inima lor de ghiaţă”.

Cămara lor era încuiată cu nouă uşi de fier, cu nouă lacăte mari. Unsprezece peţitori se prezentaseră pentru pază. Până a doua zi dispăreau fără urmă. Mai lipsea al doisprezecelea, ca să se împlinească numărul fatidic. Într-una din nopţi, văzu iar pe zâna din vâlceaua cu flori care-i porunci: „- Să te duci în unghiul grădinii cel despre răsărit; acolo vei găsi doi pui de dafin, unul cireşiu, altul trandafiriu; alături cu dânşii vei găsi o săpălugă de aur, o năstrapă tot de aur şi un ştergar de mătase. Să iei aceşti pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi cu săpăluga cea de aur, să-i uzi cu năstrapa de aur, să-i ştergi binişor cu ştergarul cel de mătase şi să-i îngrijeşti ca pe lumina ochilor tăi. Când vor creşte şi se vor face ca un stat de om, orice vei cere de la dânşii’ ţi se va dobândi tocmai pe tocmai”. A se observa asemănarea cu ritualul druidic de culegere a vâscului.

Grădinarul împlini întocmai acest rit vegetal şi când dafinii fură de un stat de om, îi rugă:

„Dafine, Dafine, / Cu săpăluga de aur săpatu-te-am / Cu năstrapa de aur udatu-te-am / Cu ştergar de mătase ştersu-te-am

Dă-mi mie darul de a mă face, oricând voi eu, să nu fiu văzut de nimeni.

El rămase buimăcit de mirare, când în clipa aceiaşi chiar văzu cum se înfiinţează un boboc de floare, cum creşte de se măreşte şi cum se deschide o floare aşa de frumoasă, de nu puteai să te opreşti ca să nu o miroşi. El puse mâna de o rupse, o luă şi o băgă în sân; vezi că aşa îl învăţase zâna”.

Spuneam că e vorba de un ritual grădinăresc. Dovadă este îmbobocirea, creşterea cvasi-instantanee a florii: ritul suprimă timpul. Grădinarul însumează floarea în organismul său prin miros, care este calitatea sensibilă a elementului său propriu, pământul. Or, Dafinul nu este altceva decât laurul, vegetalul lui Apollo, cu care Grădinarul se identifică prin împărtăşanie olfactivă. Importanţa considerabilă a faptului se va vedea. Seara, un principiu solar nevăzut întovărăşea pe cele douăsprezece fete lunare când coborâră prin duşumeaua din camera lor, deschisă de o lovitură de picior a fetei mai mari. Ajunseră într-o lume subterană la o grădină împrejmuită cu un gard de aramă, rădăcină şi replică subterană a grădinii de sus. Fata mai mare iar bătu din picior şi poarta se deschise. Când păşi grădinarul în ea, calcă din greşeală pe rochia fetei celei mai mici, ceea ce e un vestigium pedi, o călcătură, o dâră solară în această lume matricială, de feminitate orgiastică, de elaborare a germenilor. „Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu foile de aur, trecură prin altă pădure cu frunzele numai diamanturi şi pietre nestemate, care sclipeau de-ţi luau ochii şi ajunseră la un eleşteu mare. În mijlocul acestui eleşteu se ridica un dâmbuleţ şi pe dânsul nişte palaturi cum nu mai văzuse el până atunci”.

Grădina minunată, încinsă cu un zid de aramă, cu cercuri concentrice făcute din păduri de argint, de aur, de diamant; centrul era un eleşteu cu o insulă pe care se înălţa un palat: centrum in trigono centru. „Şi cu aşa meşteşug era făcut, încât când te urcai în el, ţi se părea că te pogori, iar când te dedeai jos din el ţi se părea că te urci.” O lume inversată, oglindire răsturnată a celei de sus. Tot aşa Dante, sub conducerea lui Virgiliu, se coboară pe spinarea păroasă a lui Lucifer, „îşi duse capul unde erau picioarele” (expresie ce se găseşte aidoma în basmele româneşti) şi pe când credea că se coboară, în realitate se urca spre suprafaţa pământului, a rivider le stelle. Ne aflăm în centrul pământului unde toate raporturile se inversează. Douăsprezece luntrişoare trecură pe oaspeţi în insulă; în luntrea fetei mai mici, se urcă grădinarul. „Cum ieşiră la celălalt mal al eleşteului, se auzi o muzică care, vrând, nevrând te făcea să dănţuieşti. Fetele se repeziră ca fulgerul, intrară în palat şi se puseră pe joc cu flăcăii care le pândiseră şi jucară, şi jucară, până ce li se sparseră condurii.”

Frază semnificativă, care arată că spargerea condurilor nu era un accident, ci o sleire, simptomul că ritul orgiastic fusese bine dus până la capăt, cam la fel cu fata de împărat care nu a ajuns la Mânăstirea de Tămâie până nu şi-a tocit opincile de fier. Se vede deci, cum spuneam, că avem de-a face cu un ritual orgiastic, cum au existat atâtea, din cele mai vechi timpuri până astăzi, cu un sacerdoţiu feminin deviat, care cufundase grădina, la nivelul rădăcinilor ei, un regressum in utero macrocosmic. Nu e vorba deci de Agartha, de tărâmul nevăzut, propriu-zis, ci de Hades (nu spun iadul, cele două termene nu se confundă) de o sferă a rădăcinilor, de un plan lunar, amândouă simboluri feminine. Grădinarul cu floarea de Dafin, de Laur, în mână se identifică prin natură cu Apollo, cu misiunea poruncită de a desface un nod de vrăji lunar şi nocturn. Vârtejul orgiastic se termină cu un ospăţ. La întoarcere, flăcăul smulse o ramură din pădurea de argint. Tot codrul vui, fără ca o frunză să se clintească. E una din caracteristicile manifestărilor paracletice: „... un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea ca de o furtună ce vine întărâtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişcă din loc, ba nici nu se clătină ca de o adiere de vânt barim”.

De ce luă băiatul crenguţa la întoarcere? Pentru că e vorba de o realizare descendentă, de readucere la lumină a celor ocultate. Dovada o fac cele ce urmează: „A doua zi argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meşteşug rămurica ruptă în mănuchiul fetei cele mai mici,” adică îşi arată împuternicirile şi drepturile de a se purta cum făcea; creanga de aur e în adevăr o legitimaţie pentru a intra şi ieşi din anumite locuri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în serile următoare, cu deosebire că grădinarul rupe o crenguţă de aur, de diamant, pe care le pune în buchetul fetei mai mici. Băiatul se duse iar la Dafin: „Dafine, Dafine! / Cu săpăluga de aur săpatu-te-am / Cu năstrapa de aur udatu-te-am / Cu ştergar de mătase ştersu-te-am / Dă-mi minte şi procopseală de fiu de domn şi împărat”.

Ca şi în celălalt rând, un boboc de floare încolţi, crescu şi se deschise o rujă minunată. El luă floarea şi o băgă în sân. Odată căzură de pe faţa lui arsurile de soare şi îi rămase chipul curat şi luminat, ca şi când atunci îl făcuse mă-sa (a doua naştere). Simţi că în creerii lui se petrece un ce de care nu-şi putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel decât judeca el până acuma. Pasă-mi-te se ascuţise la minte. Şi tot deodată se pomeni îmbrăcat cu nişte haine ca ale fiilor de împărat şi de domn”. E unul din rarele basme în care se arată limpede că realizarea iniţiatică, sub orice formă simbolică de isprăvi exterioare s-ar învălui, e în realitate şi înainte de toate o realizare spirituală în domeniul intelectual. Împlinirea facultăţilor grădinarului nu este o creaţie „ex nihilo”, ci o trecere de la potentă la act a ceva virtual şi preexistent. „Atunci se duse la împăratul şi ceru şi dânsul să păzească fetele într-o noapte”. Cu el se împlineşte numărul fatidic doisprezece. Se duse de data asta în palatul vrăjit în calitate de oaspete agreat: „... jucară până de spre ziuă apoi se puseră la masă. I se aduse şi lui băutura din care băuseră toţi care veniseră înaintea lui, băutură care trebuia să-l facă a-şi pierde minţile şi simţirea, băutură care să-l piarză şi pe dânsul ca şi pe ceilalţi.

Atunci unde îşi întoarse nişte ochi lăcrămoşi şi plini de focul dragostei ce-l mistuia; şi zise cu grai duios domniţei celei mici:

- Vrei tu? căci eu mă pierz pentru dragostea ta dacă ai aşa inimă de ghiaţă.

- Nu, n-am inimă de ghiaţă; focul dragostei tale mi-a încălzit-o, răspunse ea. Nu bea. Mai bine să fiu grădinăreasa cu tine, decât fată de împărat.

Cum auzi aşa, el aruncă băutura la spate şi mai apropiindu-se de dânsa, îi mai spuse:

- Să n-ai grijă Măria Ta, că grădinăreasa n-ai să fii o dată cu capul”.

Pygmalion a reînsufleţit statuia. „Toţi cei de faţă auziră vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi şi toţi cu totul se pomeniră în palatul împăratului. Palatul cel fermecat pieri ca o nălucă, ca şi cum n-ar fi fost pe lumea asta”. Împăratul dădu pe fata cea mică grădinarului, iar pe celelalte unsprezece peţitorilor dezvrăjiţi. Basmul se găseşte în categoria aceea de mituri care reamintesc de epoca ciclică în care era dezlănţuit în lume un sacerdoţiu feminin degenerat, fără compensarea unui sacerdoţiu masculin şi căruia, zice-se, i-a pus capăt Parasu-Rama, al şaselea Avatara; în acelaşi timp a exterminat pe kşatriya revoltaţi; deviaţiunile erau pesemne concomitente şi solidare. Spuneam că fetele închipuie ciclul zodiacal, sub aspect uman. Faptul că la masă, Grădinarul zvârle băutura din cupă la spate, ne face să credem că fata cea mică a împăratului este floarea constelaţiei Vărsătorului din mutaţiile bruşte ale Metamorfozei.

Tot basmul arată miracolele crengii de aur care conduce pe Grădinar de sub copacul mare până la hierogamia finală, de-a lungul unui fir de aur, floarea de aur apărând sub diferite aspecte. Faptul că ultima pădure e de diamant, adică pur minerală, arată că basmul se referă la un sfârşit de ciclu, pentru că se trece de la simbolismul vegetal al Paradisului terestru incipient la simbolismul mineral final al Ierusalimului Ceresc. Creanga de diamant e Vajra hindusă, fulgerul lui Zeus, care omoară şi învie. Creanga de aur apare implicit, iar Făt-Frumos sub înfăţişarea de Grădinar, mai exact, având în vedere excepţionala importanţă a simbolului, Grădinarul apare sub ipostaza lui Făt-Frumos şi în alte basme ale lui Ispirescu. Două sunt identice în miezul lor şi se urmează în colecţie, Făt-Frumos cu părul de aur şi Făt-Frumos cel rătăcit.

Fiind în afară de subiectul strict al lucrării noastre, nu vom studia în detaliu aceste remarcabile basme. Din perspectiva ce ne interesează, vom menţiona că Făt-Frumos ajunge grădinar la curtea unui împărat care avea trei fete. De trei ori distruge grădina sub galopul calului, adică sub vântul Duhului şi de trei ori o reface mai frumoasă, cu o progresivitate indicată de cele trei rânduri de haine purtate ad-hoc, veşminte furate de la zâne; într-o versiune, haine de aramă, de argint şi de aur; în alta, cu câmpul cu florile, cu cerul cu stelele şi cu soarele pe piept şi doi luceferi pe umeri; veşminte funcţionale, odăjdii cosmice, care arată ce era în adevăr grădina.

De creanga de aur nu e direct vorba, dar s-ar putea să fie indicată aluziv, fie de părul de aur al lui Făt-Frumos, ascuns sub o băşică, fie de bucheţelele de flori date fetei mai mici a împăratului, din ce brumă mai rămăsese din cele nestricate de cal, fie din cele trei rânduri de veşminte minunate. Creanga de aur e un fir de continuitate prin toate lumile; poate să apară sub cele mai neaşteptate deghizări. Unui vid îi urmează un plin şi, în aceleaşi’ haine, Făt-Frumos învinge în trei bătălii pe duşmanii împăratului. După aceea se întoarce la soţia lui, amândoi pitiţi într-un bordei pe care se azvârleau lăturile curţii, dar care ascundea un palat subteran, simbol exact echivalent cu băşica de porc care-i acoperea părul de aur. La sfârşit tot ce era ascuns devine manifest, cum e socoteala în basme.

Regăsim creanga de aur, în strânsă legătură cu Magnum Opus arhitectural, în alt basm al lui Ispirescu, Fiul vânătorului, cu numeroase tangenţe privind alte enigme ciclice. De aceea, nodul trebuie desfăcut cu mari precauţii ca să nu se rupă aţa. „A fost odată un vânător foarte meşter. El îşi pusese de gând a scoate din fiul său un vânător de să se ducă vestea; dară n-avu parte să-şi împlinească pofta inimii, căci muri, rămânând fiul său mic.” Tatăl doreşte să transmită fiului meseria lui, fapt obişnuit în societăţile tradiţionale, când breslele erau ereditare. La fel cu celelalte meserii, ştiinţa vânătorească era o tehnică iniţiatică, cu coloratură cosmologică, dar cu posibilitatea de transpuneri metafizice. Începutul, temeiul şi finalitatea practicilor ezoterice artizanale, erau stabilirea unei circulaţii a sângelui în omul universal, vie şi compensatorie, pentru a asigura omogenitatea fără hiatus a organismului acestuia. În virtutea analogiei dintre Macrocosm şi Microcosm, această desăvârşire se răsfrângea şi asupra artizanului.

Simbolismul gestului vânătoresc este dintre cele mai înalte, relativ uşor de recunoscut. În sensul imediat, procurarea hranei e urmată de o asimilare a substanţei cosmice, în forma unei’ împărtăşanii. Prototipurile angelice ale animalelor jertfite, morfisme ale Omului Universal, se sacrificau în ipostazele lor fizice, pentru reîntoarcerea lor în modelele lor divine de unde au purces, prin intermediul omului, central în starea lui de fire. Se sfinţesc astfel cuvintele lui Dumnezeu, care poruncise lui Adam să le dea nume, adică să le scoată din indistincţia substanţei în distinctivitatea existenţei. Prin hrana pe care i-o procură ambianţa, Adam recuperează ce a creat în mod secund şi odată cu aceasta scoate sufletul animalului ucis din ciclul de foc, mântuindu-l sau chiar eliberându-l. Nu trebuie să uităm nici o clipă, că acest gest se înscrie într-un circuit fără sfârşit al substanţei universale.

Legătura dintre vânător şi vânat e aceea dintre Cunoscător şi Cunoscut. Cei doi termeni se identifică deci. Legătura o face traiectoria săgeţii, care uneşte cei doi poli. Vânătorul trebuie să nimerească nodul vital al victimei. Pentru aceasta, trage mai întâi îndărăt coarda arcului, îşi împlântă simbolic în pieptul lui coada săgeţii, formând astfel din semicercul arcului un cerc, apoi îi dă drumul colorată de propriul lui sânge subtil, ca să se amestece cu sângele animalului, adevărată frăţie de cruce între vânător şi vânat. Complementar şi în aceeaşi clipă, şi invizibil ca reacţie concordantă, îngerul animalului vânează pe vânător, atingându-l tot într-un punct vital, inimă, frunte sau creştetul capului. Traiectoria săgeţii se extinde simbolic, deci legitim, până la marginea orizontului. Orizontul devine astfel un semicerc conceptual, vânătorul fiind pe diametrul acestuia, formând amândoi un arc macrocosmic, pe care arcul sensibil din mâna vânătorului este perpendicular. În cazul acesta, din toate punctele care alcătuiesc vibraţiile Vortexului Sferic Universal, pleacă în acelaşi timp câte o săgeată spre toate punctele conceptibile, deci şi prin Zenit unde se află „Ochiul Domnului”, „Piatra din Vârful Unghiului” a catedralei cosmice. De aceea, fiul vânătorului va putea deveni Mare Arhitect, cum se va vedea în cursul povestirii.

Reamintim că justa ochire e o metodă excepţional de eficace în unele ştiinţe tradiţionale pentru obţinerea puterii de concentrare (Ekagra), fără de care o realizare spirituală nu se poate concepe. Se ştie ce rol important joacă tragerea cu arcul în şcolile budiste Zen. În această disciplină, se urmăreşte înainte de toate un nivel de concentrare în care ochitorul se identifică perfect cu ţinta. În acel moment, ochirea materială devine inutilă şi un punct este tot aşa de uşor de ochit ca şi un zid. Această transpunere cerească a unei meserii e firească într-o breaslă care-şi are patron cea mai frumoasă constelaţie de pe cer, aceea a vânătorului Orion. E curios că şi fabula greacă are un iz titanic de revoltă spre deosebire de mitul românesc. După o versiune, Orion era un uriaş născut din pământ. Aurora s-a îndrăgostit de el şi l-a răpit, ducându-l la Delos. Orion încearcă să violenteze pe Artemis, zeiţă siderală şi castă prin excelenţă, sora lui Apolon. Isprava se petrecu la Delos, insula sfântă a acestuia, sanctuar hyperborean. Zeiţa trimise un scorpion care îl înţepă în călcâi, locul vulnerabil al Evei şi a lui Ahile. Scorpionul fu transformat în constelaţiune. Aceeaşi fu soarta lui Orion. Pesemne, otrava scorpionului a avut o eficacitate catartică.

Dar fiul vânătorului e şi fiul Văduvei; se cunoaşte importanţa acestui simbolism în toate tradiţiile. Orfanul are atribute de zeu şi destinul lui incipient tragic condiţionează marele lui destin de mai târziu. Fără tată, e fiul adoptiv al lui Dumnezeu, fără mamă, al Marii Zeiţe. Mama eroului nostru îi ascunde meseria şi armele tatălui său, ca şi Herzeloide, mama lui Parsifal. În amândouă cazurile, legenda vorbeşte, în primul rând, de teama mamei ca fiul să nu ia meseria primejdioasă a tatălui. Adevăratul motiv e mai adânc: extrema repulsie a substanţei de a se despărţi de copiii ei, în care vede numai aspectul lor matern. E o forţă compresivă. În privinţa aceasta, putem urca până la modele divine, până la Gaia şi Cibele, mama Giganţilor şi a Titanilor şi la Soacra cu trei nurori. Elementul asuric e din partea mamei, nu din partea tatălui şi de aici, curiosul fel al eroului de a afla adevărul asupra tatălui său.

Vânător era nu numai Orion, ci şi Zagreus care înseamnă „Vânătorul”, cu augmentativul za. E un aspect al lui Dionysos, fiu al lui Zeus cu propria lui fiică, Persefone; cu toată paza Cretanilor, cărora le fusese încredinţat, e surprins de Titanii trimişi de Hera şi, într-un moment de nebăgare de seamă, sfâşiat şi mâncat de ei. Zeus îi trăsni şi din cenuşa lor făcu pe oameni, care astfel, sunt plămădiţi din substanţă titanică, dar cu o scânteie olimpică, venind de la Zeus. De aceea, oamenii trebuie să biruie natura lor titanică prin cea olimpică şi s-o resoarbă, spunea învăţătura orfică, aşa cum se realiza în mistere, prin retrăirea pasiunii lui Zagreus. El e Monarhul Universal, asociat puterii suverane a tatălui său. E Anima Mundi, căreia îi asigură perpetuitatea.

Tot vânător era Nemrod, fiul lui Cuş, descendent din Ham, fiul lui Noe. Geneza spune despre el: „Cuş a mai născut de asemenea pe Nemrod; acesta a fost cel dintâi viteaz pe pământ. El a fost vânător vestit înaintea Domnului Dumnezeu; de aceea, se şi zice: «Vânător vestit ca Nemrod înaintea Domnului Dumnezeu». Împărăţia lui o alcătuia la început: Babilonul, apoi Ereh, Acad şi Calne din ţinutul Senaar. Din ţinutul acela, el trecu în Asur, unde a zidit Ninive, cetatea Rehebot, Calah”. E de reţinut aspectul de constructor al lui Nemrod, care avea deci şi un caracter pozitiv cu toată proasta lui reputaţie în tradiţia iudeo-creştină, tradiţie nomadă. Descendent din Set, al treilea fiu al lui Adam, el însumează şi aspecte cainite, pentru că a ridicat cetăţi, funcţie a popoarelor sedentare. Guenon a subliniat ambivalenţa lui Set egiptean, fratele lui Osiris. Aceste precizări erau necesare, pentru că eroul basmului românesc este în ace-laş timp, vânător şi arhitect.

Am pomenit pe drept de Nemrod, după un text de Guenon: „«Namar» în ebraică, «nimr» în arabă, este propriu-zis animalul pătat, nume comun tigrului, panterei şi leopardului; şi se poate spune, ţinându-ne numai de sensul cel mai exterior, că aceste animale reprezintă bine pe «vânătorul» care a fost Nemrod, după Biblie. Dar în afară de asta, tigrul considerat într-un sens care nu e forţamente defavorabil, este ca şi ursul în tradiţia nordică, un simbol de kşatriya; şi fundarea Ninivei şi a imperiului asirian de către Nemrod, pare să fie fost rezultatul unei revolte a kşatriylor contra autorităţii sacerdotale caldeene.”

Fiul vânătorului simţea că diferitele meşteşuguri pe care le încercase, de altminteri cu succes, nu corespundeau firii lui. Tânjea după altceva. Atunci, moaşa care îl adusese pe lume, jucând în basm un rol mai mult demiurgic, pe când mama e creatoare, îl învaţă cum să capete armele tatălui său, ceea ce arată că o meserie tradiţională nu se putea împlini decât cu relicvele părinteşti cu caracter talismanic. Anume să-i spuie maică-sii că e bolnav şi că nu se va face sănătos decât dacă va suge din ţâţa maică-sii, de sub talpa casei, temă de altminteri frecventă în basme. Mama are un caracter de rădăcină şi nu i se pot obţine anumite taine decât supralicitând caracterul ei bazic, mai ales prin cantitate; după dictonul scolastic, materia est signata quantitate. Mama e constrânsă să dea din sânul ei armele părinteşti, relicve calitative. Cu ele, fiul vânătorului omoară un fildeş (un elefant) şi e pârât împăratului că s-a lăudat să aducă oase de fildeş, din pădurea fildeşilor, cât să clădească un palat, şi piei de aspidă cât să ajungă să-l învelească.

Deşi nevinovat, trebuie să împlinească porunca. Sfătuit tot de moaşă-sa, cere împăratului să sece balta din pădurea fildeşilor şi să-i aducă o mie de buţi cu vin şi o sută de rachiu cu care umple iazul. Fildeşii, nemaiputând răbda de sete, băură din mixtură şi căzură morţi. Isprava vânătorului e eminamente suspectă, pentru că elefantul reprezintă în general puterea sacerdotală, şi vânătorul e un războinic. Denumirea stranie de „Pădurea Fildeşilor” poate indica o pădure sfântă. Ganeşa şi Skandha sunt fii ai lui Şiva; Skandha, războinicul, ocroteşte meditaţia lui Ganeşa. Vânătoarea din basm este un gest caracteristic de kşatriya revoltat (ca şi Nemrod), gest poruncit de un împărat şi combinat de un fel de magiciană.

Distrugerea elefanţilor, printr-o narcotizare cu băuturi ameţitoare, care întunecă în primul rând facultăţile „intelectuale” şi contemplative, e un simptom virulent de revoltă a kşatriylor, pe care-i reprezintă vânătorul. Tot aşa zidurile palatului făcute din piei întinse pe fildeşi, ca un trofeu de rege african, presupune intervenţia unei magiciene. Parcă vezi tigve de victime înşirate înfipte în pari. E curios că cele ce urmează indică o restaurare a ordinii, realizată tot de acelaşi personaj nemrodian. Aceasta poate indica două posibilităţi:

- mitul a fost aranjat de războinici spre convenienţa lor, ca vânătoarea mistreţului alb de la Calydon, târziu după eveniment;

- anumite revolte „nemrodiene” au fost în adevăr „rectificate”, prin intervenţia directă a Centrului Suprem. E greu de hotărât care din ipoteze este aplicabilă în basmul nostru.

„După câteva zile îl cheamă iarăşi şi-i zice: - Fiu al Vânătorului, mi s-a spus de un oarecine, că tu te-ai lăudat, că poţi aduce meşteri de la Nedeia Cetate să-mi zideşti un palat cum nu s-a mai văzut până acum, cu oasele astea de fildeş şi să-l înveleşti cu pieile de aspidă ce mi-ai adus”. Sfătuit de moaşă-sa, care pare să reprezinte un sacerdoţiu feminin (iarăşi un simptom sigur de dominaţie a kşatriylor), cere să i se dea o sută de corăbii cu sare. Spre surpriza cititorului, Vânătorul nostru apare în rol şi misiune de Mare Arhitect. Cele ce urmează, îl arată ca pe un argonaut. „Acum nu-i mai părea rău de slujba ce-i dăduse împăratul. Bucuria lui era fără margini când se văzu pe mare, lucru ce nu mai văzuse de când îl făcuse mă-sa. Lui îi plăcea prea mult să se uite la corăbiile care mergeau la rând ca cocorii (deci în unghi ascuţit). Sălta de veselie, când vedea, dimineaţa, că soarele ieşind din poarta raiului, se îmbăia în mare mai întâi şi apoi îşi făcea călătoria pe cer. Când vedea razele cele focoase ale soarelui că ies din apele mărilor, el se mira cum nu clocotesc apele. Seara încă, pe când luna se gătea şi se oglindea în apele mărilor, el se pierdea în fel de fel de cugete şi nu-şi putea da seama, de ce lumina lunii era aşa de searbădă şi de ce apa părea că e o gheaţă lucie. Îi plăcea iarăşi să se uite noaptea la stele şi ar ii voit să ştie care este steaua împăratului cutare sau a cutărui boier; îi părea rău însă când vedea câte vreo stea cazând, fiindcă ştia că atunci trebuie să fi murit acela a cărui stea cădea. Şi stând astfel pe gânduri, legănat de valurile apelor, adormea. Acestea şi altele, despre care nici prin gând nu-i plesnise până ce nu călătorise pe mare, îl făcea să se silească a sfârşi slujba cât se poate de bine”.

Am citat acest lung pasaj, cert nu de origine populară, ca să arăt, că prin cuvinte simple se poate indica evertuarea puterilor contemplative, intelectuale şi de investigaţie ale pelerinului’ prin însuşi hagialâcul lui. Sub cupola cerului şi pe întinsul mărilor, viitorul arhitect medita asupra datelor imediate şi eterne ale lumii, lumina, întunericul şi alternanţa lor; asupra stelelor principale faţă de dualitatea cosmică. „După o călătorie lungă foarte,, ajunse la Nedeia Cetate. Această cetate era vestită foarte pentru meşterii ei care învăţase meşteşugul de la zâne şi nu putea nimeni să intre acolo”. Navigaţia cu corăbii se face pe Apele Inferioare, navigarea cocorilor pe bolta cerului, pe Apele Superioare. Cum cocorii merg de la sud spre nord, înseamnă că Nedeia Cetate se află spre Pol. Nu se poate indica mai bine ideea că arhitectura sacră nu e de origină umană, că îşi are originea în Cer. În adevăr, termenul românesc „zână” desemnează o fiinţă incomparabil mai înaltă decât „fee” sau „fairie”, care nu depăşesc nivelul intermediar al lumii subtile, pentru bunul motiv că denumirea de „zână” este femininul de la zeu deci este vorba de o zeiţă, deva, entităţi luminoase din paradisurile spirituale.

Nedeia Cetate, aşa cum e descrisă în basm, ca un fel de centru al Arhitecţilor, singurii capabili să edifice un anumit fel de clădiri, ar putea fi un colegiu suprem al celor ce au fost numiţi „Marii Arhitecţi ai Orientului şi ai Occidentului”. Cele două puncte geografice complementare se unesc în Pol, unde se află Nedeia Cetate care este la un punct intermediar în drumul spre Paradisul Terestru, cum se va vedea. De asemenea, e de remarcat că Nedeia este o aliteraţiune a Indiei, care, după spusele lui Guenon, nu a fost totdeauna ţara indicată cu acest nume, ci s-a aflat în preajma Centrului Suprem al lumii ca un fel de acoperire a lui. Or, vom vedea în basm că Nedeia Cetate nu e Raiul pământesc, ci o etapă spre el, în pribegiile fiului vânătorului. Este interesant că la noi Nedeia nu desemnează numai un loc, ci şi un moment al anului foarte important. Avem deci de-a face cu un simbolism bivalent, temporal şi spaţial, altfel spus, spaţializând timpul, ceea ce e într-adevăr treabă de Mari Arhitecţi.

Din lucrarea lui Nicolae al Lupului, Povestiri olteneşti (Bucureşti, La o nedeie pe munte) desprindem următoarele: „În Oltenia, Banat şi Ţara Haţegului, se ţineau anumite adunări, numite nedei. Se adunau oameni din toate părţile acelui ţinut, femeile şi fetele îmbrăcau cele mai frumoase haine de sărbătoare şi se împodobeau cu podoabele cele mai de preţ. Flăcăii urmau călări pe cei mai buni şi mai ageri cai ce-i aveau. Rămâneau acasă numai copiii, babele şi uncheşii cei mai neputincioşi. Se aduna lume de pe lume, de obicei în jurul unui lac, în care uneori, zice-se, se afla ascuns un balaur. În Oltenia se află un munte Nedeia Mare, având un lac cu acelaşi nume. Alături, se găseşte muntele Nedeuţa unde se făceau din vremi vechi, străvechi, nedei mari, la patru ani o dată, când anul are cu o zi mai mult. Nedeuţele erau nedei mai mici şi se făceau în fiecare an. Amândouă se sărbătoreau în ziua de Sânziene, moştenire tipic pre-creştinească. Se încingea hora în jurul lacului, flăcăii făceau cunoştinţă cu fetele, se hotărau însoţirile. Se ţinea în acelaşi timp şi iarmaroc”.

Pe scurt, era un moment al anului, de prefaceri, de schimbări şi schimburi, de pritoceli, de primenire a materiei prime a ţinutului aceluia, care puteau ascunde la un nivel mai adânc şi mai înalt, prefaceri şi transmutaţiuni tainice, clătinându-se stihiile în noaptea de Sânziene, prielnică pentru primeniri şi interferenţe; totul măsurat cu ceea ce se numeşte în Alchimie, „Arta Balanţelor”. Deci, pe lângă Nedeia ciclică, esenţialmente temporală pentru că se sărbătorea la solstiţiul de vară, coexista o spaţializare a ei în adânc, Nedeia Cetate. Pomenesc de ea Ispirescu şi alte tradiţii orale, neculese încă. E Nedeia Cetate, cufundată sub muntele cel mai sacru din România; în ea creşte viţa de vie, euharistie permanentă; oamenii cucernici îi aud clopotele la venirea serii, când apune soarele şi răsare luceafărul. Pe vremea când se petrece basmul lui Ispirescu, Nedeia Cetate era pe faţa pământului, dar de pe atunci inaccesibilă. Acum s-a scufundat pe celălalt tărâm.

Nedeia Cetate e spaţializarea, arhitecturizarea unei sărbători anuale, deci temporale. De aceea, locuitorii ei sunt Mari Arhitecţi, pentru că au realizat cubajul sferei, sau cum i se mai spune, cvadratura cercului. Cum sărbătoarea Nedeii e la solstiţiul de vară, înseamnă că Nedeia Cetate e un loc unde e veşnic noaptea de Sânziene. Şi Nedeia spaţială şi cea temporală aveau ca scop să actualizeze India adevărată, într-un punct din timp şi spaţiu. Adunarea din anul bisect, era în fapt o evocare inconştientă pentru masa poporului (dar nu şi pentru câţiva aleşi pierduţi în mulţime), a Cetăţii Nedeii, o implorare ca să se ridice din nou pe faţa pământului, aşa cum musulmanii iranieni cheamă pe Imamul Ascuns, la sărbătoarea celor doi sfinţi martiri, Hasan şi Husein. Poate şi el este în Nedeia Cetate. Fiul vânătorului ajunge deci la Nedeia Cetate, Insula Arhitecţilor. Dacă basmele ar fi să aibă, cum e şi firesc, un punct de plecare imediat geografic şi naţional, s-ar putea spune că e vorba de Insula Albă, astăzi Insula Şarpelui, unde era templul hyperborean al lui Apollo, Zeul Arhitect.

„Fiul vânătorului, dacă ajunse, se coborî la uscat şi voi să intre în cetate; dară la porţi îl opriră ostaşii. Atunci el le zise:

- Duceţi-vă de spuneţi împăratului vostru că am venit cu o sută de corăbii cu sare.

N-apucă să sfârşească bine vorba şi să te ţii pârleo! Soldaţii într-un suflet alergară şi spuseră împăratului cele ce auziră.

La ei acolo se sfârşise sarea şi era o lipsă de sare de să ferească Dumnezeu”.

Ţinând seama de importanţa capitală a simbolismului hermetic al sării în Arta Regală, acest bizar episod trebuie să aibă o semnificaţie specială. Sarea, în Alchimie (ca de alminteri şi în chimia obişnuită), este un „principiu de sesizabilitate”, ca să întrebuinţăm expresia lui Jacob Bohme, sau mai simplu, o „bază”, fără de care realizările cele mai uluitoare, pe plan psihic şi material, ale Alchimiei şi Chimiei, nu se pot „încarna”, ca să ne servim de o expresie echivalentă, nu ar putea trece de la virtualitate la act şi s-ar volatiliza pur şi simplu. Un om este „nesărat”, când calităţile lui pozitive şi negative definitorii, nu găsesc în primul lui fond un fixativ, rămânând ca o placă fotografică nedevelopată. Vorbind în termeni de breaslă, le lipseşte zidarilor din Nedeia Cetate termenul care uneşte elementele disparate ale unei clădiri.

Considerând corpul social, nici o doctrină, bună sau rea, nu prinde decât în măsura vitalităţii acestui principiu de încarnare. Putem spune că umanitatea e „nesărată”, arunci când imediat ce un grăunte din preţiosul cristal se coagulează în psiheea colectivă, e solicitat şi devorat de cele o mie şi una năluciri, inepţii şi zăpăceli din care e ţesută pânza ambianţei, în vremea respectivă. Devenind un vacuum mereu reînnoit, în acest mod, se poate uşor închipui ce ia locul vidului permanent din om: paradisu-rile artificiale, onirismul, fantasmele, alienaţiile, hemoragiile psihice, până ce, golit şi inert, omul devine o încăpere confortabilă pentru orice spectru.

Când privim problema din cel mai înalt punct, din acela al unui Centru spiritual în raporturile lui cu lumea datele problemei se schimbă, fondul rămânând acelaşi. Ceea ce-i lipseşte Cetăţi Nedeie este acelaşi principiu de sesizabilitate din care se poate crea o pânză adezivă pentru umanitate, piesă de racord şi de transvazare, de comunicare şi de comună măsură, mediană în Ternarul lui Tribhuvana (cele trei lumi). Altfel spus, Nedeia este un centru exclusiv angelic şi se înţelege de ce, la patru ani sau la un an o dată, în momentul cel mai critic al anului, un rezumat de umanitate face o serie de „gesturi” rituale în fond (hore, logodne, schimburi), „distilând” o „sare” pentru a reîmprospăta influenţele din cetatea scufundată.

În mitul nostru, sarea fusese dilapidată, risipită de revolte reînnoite ale războinicilor. Fiul vânătorului, unul de-al lor, face un pact, un târg reparator; dă sarea Nedeiei Cetăţi şi alege în schimb, „... vreo două sute de meşteri, tot pe sprinceană, ştii! şi dete sarea împăratului, primind de la acesta şi mulţumiri”. Negustoria asta îl identifică, cel puţin în acest episod, pe fiul vânătorului cu Hermes. Şi pentru că am vorbit mai sus de Nemrod, menţionăm că şi acesta a fost identificat cu Hermes. Se stabileşte astfel prin sare, o zonă de contact, bună conducătoare de influenţe spirituale după schema caduceului. Pentru a-i da consistenţă, eroul nostru „... puse de făcu palaturile ce poruncise împăratul şi după ce isprăvi, trimise pe meşteri de unde venise”. Se restabileşte situaţia normală în omenire, mai exact, într-un grup uman. Nu se poate şti, fireşte, aria de influenţă a „reformei” fiului vânătorului. Normalizarea se datorează pactului dintre un vânător nomad prin meserie şi nişte meşteri sedentari. Semnul pactului, chezăşia lui este edificiul ridicat.

Revenind la Nemrod, nu interesează dacă avem de-a face cu unul şi acelaşi personaj în basm, dacă fiul vânătorului este identic cu Nemrod, ci dacă fac parte din aceeaşi familie spirituală. E totuşi de remarcat un fapt curios: povestea românească vorbeşte de elefanţi, care nu au existat niciodată în ţara noastră... afară dacă miezul mitului datează dintr-un moment când mai existau mamuţi în Europa... Existau însă elefanţi în Asiria, patria lui Nemrod, în antichitate, cu atât mai mult pe vremea „vânătorului înaintea Domnului”.

Spre o finalitate eminamente benefică a fiului vânătorului ne duce partea finală a basmului:

„Nu trecu mult şi împăratul iarăşi îl cheamă.

- Fiule al Vânătorului - îi zise împăratul - mi-a mai spus cineva că te-ai fi lăudat că poţi să-mi aduci o cracă verde din pomul care este în mijlocul raiului, care să-mi lumineze palaturile ce mi-ai făcut, noaptea ca ziua. Eu îţi poruncesc să-mi faci asta, căci de nu, unde îţi stă picioarele, îţi va sta şi capul”.

Palatul este încă neînsufleţit. De ce? Pentru că a fost făcut de meşteri care nu au sare. Se vede după această ultimă însărcinare, de ce ne-am ocupat în acest capitol despre Fiul vânătorului: este unul din miturile cele mai convingătoare concernând creanga de aur direct solidar cu subiectul nostru. E ultima şi, ca de obicei, cea mai grea probaţiune în vederea cuceririi perfecţiunii stării umane. De data aceasta nu e vorba de un substitut al Arborelui Vieţii, ca în Cele douăsprezece fete, sau în cântul VI din Eneida, ci de-a dreptul de Arborele ce se găseşte în centrul lumii. E semnificativă asocierea verdelui cu aurul. Primul arată veşnica tinereţe, fiindcă avem de-a face cu Pomul Vieţii, al doilea cu perfecţiunea minerală. Se ştie, după Apocalips, natura minerală a Ierusalimului Ceresc, descris ca un loc totdeauna luminat.

 Fiul vânătorului se duce iar la moaşă-sa care-l învaţă ce să facă şi ceea ce-l învaţă e just: poate deci să existe şi un sacerdoţiu feminin perfect ortodox. Apoi merse la împărat:

„- Dacă Împărăţia-ta voieşte să mă întorc cu sufletul în mine, să-mi dai o sută de corăbii cu bucate şi o sută cu carne, iar eu m-oi duce cu ele să-mi cerc norocul şi de astă dată şi bun e Dumnezeu! S-or sfârşi odată toate năpăştile şi s-or închide gurile care spun aşa minciuni gogoneţe!

Cum auzi împăratul unele ca acestea, porunci ca numai-decât să se împlinească cererea lui. [...]

Lungă fu călătoria aceasta. Merse, merse, până ce ajunse la ţara porumbeilor. Acolo întâlni pe împăratul lor.

- Bine ai venit sănătos, îi zise împăratul; dar ce vânt te aduce pe la noi, omule?

- Bine v-am găsit sănătoşi, răspunse fiul vânătorului. Sunt trimis de împăratul meu, să-i aduc o cracă verde din rai. Dacă ştiţi calea la rai, dă-mi pe cineva să mă ducă până acolo.”

Şi aici basmul spune textual:

„- La ce ar putea să-ţi slujească ţie aceste catrafuse? (corăbiile cu bucate şi carne).

- Am luat cu mine lucruri de acelea cu care să ung osia ca să nu scârţâie roata”, frază anodină la prima vedere. În realitate osia este Polul, Osia Lumii, şi a o unge înseamnă a face să înceteze o anomalie, o dezarmonie (scârţâitul) în raportul dintre o tradiţie derivată şi Tradiţia Primordială. E încetarea unei dezordini.

Târgul se făcu, vânătorul le dete grânele şi împăratul porumbeilor îi încredinţa porumbei, drept călăuze. Deci, fiul vânătorului intră în stăpânirea unor puteri expansive, dilatante, căci acesta este simbolismul porumbelului. Ionah, cum i se spune în ebraică, reprezintă pe Solve, după cum se vede în mitul Potopului, când Noe trimite din corabie un porumbel şi un corb, din corabia care este un nod vital, un punct critic, din care emană o dublă putere centrifugă (porumbelul) şi centripetă (corbul).

„Pe drum porumbeii îi ziseră:

- Ce vom face noi, căci avem a trece prin împărăţia vulturilor?

- Să nu vă fie teamă, că:i m-am îngrijit eu de a le astupa gura.

- Totuşi să ne ascunzi undeva.”

După o lungă navigaţie, ajunseră în împărăţia vulturilor, care se repeziră spre corăbii, urmărind hoiturile. Să se observe bine, că nu e vorba de acvile, păsări solare, ci de vulturi care se hrănesc cu hoituri, adică de Vulturi pleşuvi, al căror simbolism este identic cu acei al corbilor care reintegrează în circuitul vieţii, prin absorbţie, materia moartă (coagula). Deci noul Noe descinzând din el în calitatea lui de Nemrod, fiul vânătorului capătă stăpânirea altei puteri, compactate de data asta, reprezentând pe coagula. Devine maestru al puterii cheilor, pentru că prin porumbel şi prin vulturul pleşuv, a însumat în el pe solve-coagula, puterea de a lega şi dezlega. Vânătorul dădu vulturilor hoiturile drept justă răsplată.

Mai merseră şi ajunseră aproape de grădina raiului:

„Dară cine se putea apropia de dânsa? Acolo nu era nicidecum noapte, căci pomul din mijlocul raiului lumina ca ziua.

Atunci fiul vânătorului spuse vulturului:

- Am să dau drumul unui porumbel; tu să-l iei în goană; dară să nu te împingă păcatele să-i faci vreun rău, căci cu viaţă nici tu nu vei scăpa. Eu voi sta. cu arcul întins, urmărindu-te cu ochii; şi în clipa ce voi simţi că ai să-mi calci porunca, te voi lua la cătare şi-ţi voi trimite o săgeată d-alea înveninatele de-ţi voi răpune capul. Ai înţeles?”

Se vede după această ameninţare, ce înverşunată este pornirea termenilor celor două complementare una faţă de cealaltă: „Apoi spuse unui porumbel ce are să facă şi dându-i drumul, acesta se urcă în slava cerului”. Vulturul după dânsul şi nu-i da răgaz: „Porumbelul se mai dete într-o parte, se mai dete în alta. Vulturul nu slăbea în goană. Dacă văzu şi văzu porumbelul, năvăli asupra raiului, svâc! şi intră înăuntru de se puse pe pomul din mijlocul grădinii, spre ă se odihni, îi ticăia inima de frică, de sta să-i spargă pieptul. Vulturul nu putu să intre după dânsul, căci acolo nu se face vărsare de sânge. După ce se odihni niţel, porumbelul rupse cu ciocul o rămurică din acel pom, se rădică în zbor şi veni de se puse pe umărul fiului de vânător.”

Se vede cât se poate de bine lupta creatoare de perfecţiune dintre vultur coagula şi porumbelul solve. Acesta nu vrea să intre în rai, nu de frică reverenţioasă, ci pentru că natura lui e expansivă, împingându-l spre exterior; vulturul însă e constrictiv şi din lupta celor două tendinţe contrarii se distilează o medie, o limită care este puterea ce stăpâneşte viaţa şi moartea, Cerul şi Pământul, punctul distribuitor de perechi complementare, într-un cuvânt Puterea Cheilor, pe care o dobândeşte fiul vânătorului, căci tot episodul trebuie privit sub specie interioritatis. Avem un împrumut de atribute: vulturul împrumută porumbelului puterea lui constrictivă când îl sileşte să se compacteze pe Arborele Raiului; în acelaşi timp, vulturul nu poate intra în rai, căci porumbelul îi împrumută pentru un moment, puterea lui expansivă. Cu aceste feluri de substituiri de atribute, de schimburi, se produce o oprire a roţii lumii şi reintegrarea în centru.

Fiul vânătorului se întoarce pe acelaşi drum pe care venise:

„Când auzi împăratul că s-a întors fiul vânătorului cu isprava făcută, trimise numaidecât slujbaşi şi-l aduse cu cinste la palat.

După ce se închină cu slujba, fiul vânătorului zise:

- Să trăieşti luminate împărate; dară se cădea ca în palaturile tale să se afle o astfel de sculă.

- Am ştiut eu de ce te-am trimis.

Şi aşezând rămurica în mijlocul palatului, nimeni nu putea căta la dânsa, căci lumina ca soarele”.

Plecat din Occident, fiul vânătorului ia din Orient creanga de aur şi o aduce de unde plecase. Se promovează astfel ca Mare Arhitect al Orientului şi Occidentului. Creanga de aur ruptă din arborele raiului, devine arbore transplantat într-un rai secundar. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o readaptare a Tradiţiei Primordiale la condiţii ciclice particulare, la crearea unui centru spiritual derivat din cel suprem, sau la tămăduirea unui vechi centru ofilit pentru că a „tăiat rădăcinile”, după expresia cabalistică, adică a rupt contactul cu Centrul Suprem. De aici nevoia de ungere a osiei ca să nu scârţâie roata. Căci pomul din rai e un arbore inversat, şi câteva considerente asupra lui vor încheia acest studiu.

După concepţia tradiţională lumea principală se reflectă în lumea noastră fenomenală, ca într-o oglindă în acord inversat. De aceea Arborele Lumii care e Axis Mundi, element imuabil într-un univers în devenire, e principial prin excelenţă. E firesc să apară inversat în ochii contemplativilor. Pentru acelaşi motiv, tot ce e trecător e în mod definitoriu simbolic şi e simbolic tot ce nu-şi are raţiunea suficientă în el. Universul e trecător şi a-i realiza simbolismul înseamnă a-i realiza rădăcinile din lumea imuabilă a ideilor. Cu alte cuvinte, simbolismul îşi are rădăcina în constelaţii. Arborele inversat, cu rădăcinile lui cereşti este o imago mundi.

„Universul este un «arbore inversat», împlântându-şi rădăcinile în cer şi întinzându-şi ramurile peste tot pământul. Nu este exclus ca această imagine să fi fost sugerată de răspândirea razelor solare. Cf. Rig-Veda : «în jos se îndreaptă crengile, sus se află rădăcina; razele lui să se coboare asupra noastră». Katha-Upanişad îl descrie astfel: «Acest aşvattha etern, ale cărui rădăcini merg în sus şi crengile în jos, e cel curat (şu-kram), e Brahman, e ceea ce se numeşte Non-Moartea. Toate lumile odihnesc în el!» Arborele aşvattha reprezintă aici, cu toată limpezimea, manifestarea lui Brahman în Cosmos, cu alte cuvinte creaţia ca mişcare descendentă. Alte texte din Upanişade confirmă şi precizează această intuiţie a Cosmosului ca arbore: «Crengile lui sunt eterul, aerul, focul, apa, pământul etc.»”.

Am putea spune că Arborele Lumii e inversat numai în mod iluzoriu, prin reflectarea lui în apele inferioare ale lumii, în ochii omului obişnuit care nu poate vedea dincolo de aparenţe. În realitate viziunea noastră e anormală, e o nălucire a adevăratei direcţii a Arborelui Lumii care dispare îndată ce atingem planul de reflexie, adică în momentul când oglinda apelor inferioare e sub noi. Numai pentru acela care a trecut prin acest punct, simbolul dispare pentru că a dispărut lumea şi ideile eterne sunt contemplate direct. E uşor de înţeles că în viziunea arborelui inversat, creanga de aur răsare în vârful copacului cosmic, adică în unghiul lui inferior. O găsim în inima lumii şi în inima noastră.

Studiul basmelor lui Creangă este exemplar; altfel spus, normele şi găselniţele lui sunt valabile pentru folclorul universal; caracterul etnic nu ne interesează decât în măsura în care se dovedeşte că realitatea cea mai imediată, cea mai concretă, e susceptibilă să servească drept punct de plecare al unor consideraţii ce o depăşesc şi o transcend total. Vom semnala echivalenţele în măsura necesităţii şi a informaţiei noastre. Rugăm cititorul să ne creadă când afirmăm că ne-a trebuit o adevărată sforţare ca să ne smulgem vrăjii geniului lui Creangă, adevărată grădină a Armidei; incantaţiunea literară este un văl în plus, acoperind tainele, năframă ce trebuie suflată pentru a descoperi faţa pură; altfel, prindea rădăcini în una din grădinile fermecate care înconjoară burgul Graalului. Făt-Frumos primeşte straşnică poruncă de la calul său să le străbată fără popas, pentru că altfel ar adormi pe veşnicie în livezile Nălucirii. „Amintirile” constituie realitatea imediată de care vorbeam mai sus. Se produce o abia sensibilă mişcare de translaţie la povestirile cu mască de nuvelă, din a căror seducţiune trebuie să te smulgi ca să le găseşti „la substantifique moelle”.

Tranziţia e insensibilă, ca alunecarea Alicei în Ţara Minunilor, în cealaltă parte a oglinzii. E încă lumea noastră şi totuşi nu mai este ea. I s-a grefat o a patra dimensiune, nu o suprastructură; se revelează nişte latenţe preexistente. Personajele, locurile, ambianţa sunt ale lumii noastre şi totuşi caracterul lor simbolic devine agresiv: „La nature est un temple ou de vivants piliers / Laissent parfois sortir de confuses paroles; / L’homme y passe a travers des forets de symboles / Qui l’observent avec des regards familiers.” Natura este un templu în care coloane vii lasă câte-odată să se audă cuvinte confuze. Omul traversează păduri de imboluri care îl observă cu priviri familiare. (Charles Baudelaire, Correspondences)

Ca să fim credincioşi celor spuse mai sus, precizăm că aceste păduri sunt făcute din arbori inversaţi. Pe măsură ce cercetătorul se înfundă în codru constată că devine nictalop. Viziunea în întuneric nu e o halucinaţie, pentru că obiectele percepute există aievea. Totuşi a vedea un obiect în plină beznă nu mai aparţine lumii noastre obişnuite. Se vede cât de familiar se ţese în ea suprafirescul.

Check Also

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava, este un volum a cărui primă ediţie …

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir, este un volum a cărui primă ediţie …

Ipoteşti. Casa memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Ipoteşti. Casa Memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu, este un volum a cărui primă ediţie …

George Călinescu despre Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

„Locuinţa părin­tească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi …

Munţii White

Munţii White (White Mountains) sunt un segment al Munţilor Apalaşi. Se întind pe 140 km …

Vitalie Cliuc

Vitalie Cliuc (19 iunie 1925, Chişinău, Basarabia) – poet. Fiul lui Vasile Cliuc şi al …

Alexandru Claudian – biografie

Alexandru Claudian (8 aprilie 1898, Cernavodă, judeţul Constanţa – 16 octombrie 1962, Bucureşti) – poet …

Eugen Cizek – biografie

Eugen Cizek (prenumele la naştere: Eugen Antoniu) (24 februarie 1932, Bucureşti) – istoric literar. Fiul …

Andrei Ciurunga – biografie

Andrei Ciurunga (pseudonimul literar al lui Robert Eisenbraun) (28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia – 6 …

Dumitru Ciurezu – biografie

Dumitru Ciurezu (7 noiembrie 1897, comuna Pleniţa, judeţul Dolj – 5 ianuarie 1978, Sibiu) – …