Eminescu despre problemele limbii române literare, de Gheorghe Bulgăr (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Eminescu despre problemele limbii române literare, de Gheorghe Bulgăr, este un volum a cărui primă ediţie a fost publicată în 1963 la Bucureşti. Volumul este alcătuit din următoarele eseuri: Consideraţii introductive, Temeiurile istorice ale limbii literare moderne, Limba populară şi limba artistică, Limba scriitorilor; stilul ştiinţific şi cel publicistic, Despre istoria limbii şi despre cultivarea limbii literare, Lexicul, Probleme de gramatică şi Ortografia şi ortoepia.

Opera lui Mihai Eminescu reprezintă un moment capital al dezvoltării literaturii şi limbii poetice româneşti şi oglindeşte - atât prin ceea ce a publicat poetul, cât şi prin variantele poeziilor şi prin alte lucrări tipărite sau manuscrise - efortul de a perfecţiona şi moderniza mijloacele de exprimare literară, cerute de nevoile comunicării. În laboratorul poetic eminescian, în miile de pagini de cronică pe marginea actualităţii, a frământărilor contemporane lui, limba română a fost supusă unei noi prelucrări. Cuvintele şi tiparele vechi au fost regenerate şi înzestrate cu valori noi, datorită legăturilor sintactice neaşteptate dintre cuvinte, pentru a exprima idei subtile şi simţiri adânci ale celui mai artist scriitor român.

Prin noutatea temelor, prin forţa impresionantă a imaginilor profund originale, opera lui Eminescu se impune încă din 18701, când autorul poeziilor publicate în „Convorbiri literare” avea abia 20 de ani; el aducea în limbajul poetic al epocii un suflu nou; în versurile noului poet, limba română părea să capete o viaţă nouă, o forţă de plasticizare neobişnuită.

Limbajul poetic eminescian exista însă şi înainte de această dată. În revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, unde a debutat Eminescu încă la 1866, aproape cu un secol în urmă, s-au tipărit mai multe poezii, modeste, desigur, ca valoare; printre altele, Amorul unei marmure cuprindea strofe excepţionale: „Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, / Ca preotul altarul, ca spaima un azil; / Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea, / Ca visul pe-un copil” despre care Ovid Densusianu spunea: „Gândiţi-vă la aceste imagini: ca zeul nemurirea, ca preotul altarul, ca spaima un azil; aceasta e ceva care nu i-ar fi trecut prin gând lui Bolintineanu sau lui Alecsandri”.

Primele poezii deschideau orizonturi noi literaturii române, îmbogăţind-o, începând cu 1870, cu pagini de antologie; asocierile de idei şi de cuvinte, imaginile îndrăzneţe, meditaţia profundă constituie de la început o dominantă a creaţiei lui Eminescu. „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine / Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, / Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, / Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, / Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări” (Epigonii).

Prin specificul acestei creaţii, limba era obiectul principal al preocupărilor poetului, factorul indispensabil al comunicării ideilor. În Sărmanul Dionis (1872), poetul avea să accentueze rolul capital al limbii în societate: „numai limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere”. Îndelungata căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul” se însoţea cu observaţia, caracteristică poetului şi filologului, în legătură cu valoarea, tendinţele şi particularităţile limbii literare a epocii. De aici au apărut în paginile lui Eminescu însemnări importante despre problemele limbii, despre modernizarea şi îmbogăţirea ei. Ca om de cultură şi ca scriitor cu infinite resurse expresive, el nu s-a limitat la exerciţiul stilistic obişnuit, nu s-a izolat de frământarea timpului, ci a participat cu însufleţire la cele mai bune iniţiative legate de înflorirea literaturii, de valorificarea creaţiei şi limbii populare, de progresul social şi cultural.

El a abordat cu un realism profund şi cu o documentare proprie istoricului şi filologului problemele limbii literare; a vorbit despre aspectele controversate ale fixării normelor gramaticale, despre căile de limpezire şi înnoire a stilurilor limbii române. Opera lui Eminescu, privită în toată amploarea ei, subliniază un adevăr care se impune azi tot mai mult: rolul însemnat al scriitorilor în dezvoltarea limbii literare; ea confirmă teza lui Ion Heliade Rădulescu din 1840, după care literaţii, dobândind idei noi, au nevoie de termeni noi, de construcţii lingvistice adecvate, „şi lumea se ia dupe aceia cari au dat limbii nişte termeni şi nişte forme potrivite pe firea ei”. Eminescu a fost unul dintre aceşti literaţi, cu imensă influenţă printre urmaşi.

Prezenţa poetului în arena luptelor pentru apărarea fondului istoric-popular al literaturii şi limbii literare a avut o mare importanţă şi pentru că simboliza continuitatea tradiţiei paşoptiste şi promova temeiuri realiste în dezvoltarea culturii noastre moderne. Istoria, folclorul, limba - creaţii ale poporului - erau şi sursele fundamentale ale progresului artei literare româneşti; legată de acestea era îmbogăţirea capacităţii expresive a limbii prin opera scriitorilor vremii. Problemele literare, folclorul şi limba vie şi-au găsit în Eminescu un interpret profund şi entuziast; ideile exprimate în legătură cu aceste probleme pot interesa atât istoria limbii literare pentru epoca veacului trecut, cât şi numărul tot mai mare de cititori ai poetului care iau parte azi la vasta acţiune de cultivare a limbii literare, sprijinită temeinic, printre altele, şi de îndemnurile atât de actuale şi azi ale marelui nostru poet.

Comentariul lingvistic şi stilistic al lui Eminescu poate fi de folos şi în altă direcţie: cititorul va cunoaşte mai bine profunda originalitate a gândirii poetului, multilaterala lui activitate culturală şi legăturile strânse pe care el le-a avut cu diversele domenii ale ştiinţei şi culturii din epoca sa. Pe la 1870, controversele în jurul dezvoltării limbii literare nu slăbiseră încă. Latinismul, purismul, jargonul franţuzesc, care luase repede locul celui greco-turcesc se opuneau unei direcţii sănătoase în dezvoltarea limbii noastre moderne. Scriitorii de seamă, prin fondul istoric-popular, realist, şi prin forma populară a creaţiei lor, constituiau un adevărat baraj în calea inovatorilor fantezişti, rupţi de viaţa şi aspiraţiile maselor populare.

Eminescu a venit de timpuriu în contact cu mişcarea de reînnoire tematică şi stilistică a literaturii române. În biblioteca profesorului său Aron Pumnul de la Cernăuţi, el citea atât pe cronicarii tipăriţi de Mihail Kogălniceanu cât şi literatura religioasă şi laică, ilustrată prin Lepturariul lui Pumnul; pe scriitorii moderni, pe care îi avea uşor la îndemână, îi discuta cu profesorul său şi se înflăcăra de paginile inspirate de tradiţiile poporului. În acelaşi timp, sensibilitatea lui poetică se îmbogăţea prin cunoaşterea aprofundată a valorilor autentice ale literaturii universale. Sinteza acestei acumulări a deschis largi perspective de înnoire poeziei care se plămădea în conştiinţa poetului.

Paralel, el putea urmări lupta de opinii în legătură cu dezvoltarea limbii, formele de solidarizare a scriitorilor de seamă contra curentelor nesănătoase care tindeau să altereze fondul şi structura limbii literare, contra introducerii principiilor absurde de „purificare”, de „înnobilare” a tiparelor lingvistice vechi. Nevoia progresului real şi ataşamentul celor mai lucide conştiinţe ale vremii faţă de fondul istoric-popular, care puteau garanta înflorirea limbii şi a literaturii, au polarizat cele mai bune şi mai inspirate energii în vederea apărării unor principii logice, realiste, în dezvoltarea limbii literare.

În anii în care Eminescu începea să se afirme, existau importante comentarii şi sugestii ale scriitorilor în legătură cu problemele limbii; ele au pregătit biruinţa definitivă a ideilor sănătoase şi au pus temelia modernizării şi îmbogăţirii limbii şi literaturii române. În septembrie 1871, Alexandru Odobescu lua atitudine contra Dicţionarului latinizant al Academiei Române. Tot atunci scria Prandiulu academicii, ironizând curentul latinist. În 1872, B.P. Hasdeu publica Trei crai de la răsărit, piesă în care-şi bătea joc de cosmopoliţi, spunând prin graiul lui Hagi Pană: „A scâlcia avuta, frumoasa şi bărbata limbă românească, după cum o poceşti dumneata într-un fel şi franţuzitul ăsta într-alt fel (arată pe Jorj), amândoi sunteţi buni de dus la balamuc!”.

În anii următori, Alexandru Lambrior, filolog bine informat asupra temeiurilor istorice ale limbii, a combătut erorile filologice din cercul academic, recomandând folosirea resurselor istorice şi populare pentru îmbogăţirea limbii literare. Studiile lui, publicate în „Convorbiri literare” din anii 1873-1874, au avut ecou în rândurile scriitorilor. În concepţia literară a lui Eminescu, antiteza trecut-prezent se rezolva în favoarea valorilor istorice, a tezaurului consacrat în creaţia populară prin trecerea timpului şi lămurit printr-un lung proces de selecţie şi de limpezire.

Poezia Epigonii, din 1870, era expresia acestui sentiment adânc, care îmbrăţişa cu ardoare opera înaintaşilor şi o slăvea în accente patetice, cu dorinţa de a-şi însuşi valorile artistice, ideologia şi limba acelora. Pentru întreaga dezvoltare ulterioară a concepţiei poetului, scrisoarea care însoţea poezia trimisă „Convorbirilor” constituie un document asupra căruia trebuie să ne oprim o clipă: „Poate că Epigonii să fie rău scrisă - spunea Eminescu -. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită, dar rece... Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale; îndată însă ce conştiinţa vine că imaginile nu sunt decât un joc, atuncia, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni. Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunii noi, şi - cred cu drept” (Studii şi documente literare, vol. I, 1932).

Motivarea acestei atitudini pornea şi din preţuirea obiectivă a limbii operelor scrise de autorii citaţi în Epigonii: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Anton Pann, Iancu Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Vasile Cârlova, Andrei Mureşanu etc., despre care într-o variantă scrisese: ,,Văd poeţii ce-au scris cartea limbii noastre mult iubite”, mărturisire semnificativă care concentra astfel într-un singur vers dragostea poetului faţă de înaintaşii inspiraţi şi patrioţi, faţă de limba „noastră mult iubită”, comparată apoi cu mierea (cartea limbei noastre cei de miere), iar în forma definitivă: o limbă ca un fagure de miere. Şi mergând încă mai departe în trecut, poetul nu se sfieşte să aşeze deasupra unor contemporani cosmopoliţi figurile luminoase ale Şcolii Ardelene care au luptat cu toată puterea pentru cultură, pentru limbă, pentru drepturile poporului oprimat. În faţa degradării graiului popular, vechi, de către pătura conducătoare, Eminescu se întreba, în ultimul an al activităţii lui literare: „Vorbit-ar fi oare tot astfel Şincai, ce purtând în desagi istoria românilor a murit sub un gard?” („Timpul”, 17 februarie 1883). Întrebarea conţine de fapt un răspuns negativ, categoric; se vede că poetul era preocupat tot timpul de progresul real al limbii române literare; de aceea putem citi azi criticile lui aspre îndreptate împotriva tendinţelor lingvistice greşite din acea epocă a culturii noastre.

Dezvoltarea limbii trebuia să aibă un fundament istoric trainic, ea fiind un element esenţial în conţinutul global al culturii. Heliade formulase, cu decenii în urmă, principiul interdependenţei dintre cultură şi limbă. În 1870, Eminescu scria într-un articol de ziar: „Măsurariul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a esprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente”. Făcând aceste precizări, poetul sintetiza într-o singură propoziţie rolul multiplu al unei limbi literare evoluate: ea e purtătoarea civilizaţiei, căci prin intermediul limbii comunicăm, propagăm toate achiziţiile geniului uman; e un indice de civilizaţie prin bogăţia lexicului şi a formelor gramaticale care permit exprimarea oricăror noţiuni şi idei moderne; lanţul cugetării cere „şir şi accent logic”, adică o anumită structură a propoziţiei, o elasticitate a construcţiei sintactice şi o organizare estetică a îmbinărilor de cuvinte, pe măsura fluctuaţiei subtile a fondului raţional; „şirul” e reclamat de necesitatea limpezimii expresiilor, iar „accentul logic” - despre care va mai scrie - de importanţa ierarhizării în serii de dependenţe sintactice ale părţilor de propoziţie, ale ansamblului de propoziţii din frază.

Prin „accent etic”, adică prin adaosul elementului afectiv, parte componentă a comunicării - în special în stilul poetic - exprimăm sentimente. O limbă evoluată poate nuanţa la infinit, prin jocul acestui element afectiv care impune frazei o mlădiere maximă, bogăţia emotivă a individului; este vorba deci de înnoirea stilistică a contextului în funcţie de tensiunea morală a celui care se exprimă. Vocabular, construcţie gramaticală, stil sunt aspecte ale limbii care pot oglindi starea de evoluţie culturală a unui popor, pentru că ele sunt chemate să o exprime în fiece moment.

Ideea exprimată astfel se întregeşte apoi prin 1872-1874 cu o nouă precizare importantă, mai amplă: „Alăturăm observarea cum că limba, alegerea şi cursivitatea espresiunii în espunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii...; din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură; stilul e omul, se-nţelege de aceea, fiindcă nu e numai forma limbistică şi fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă esprimă totodată maniera de cugetare şi percepţiune a omului. Cum descrie cineva un lucru, aşa l-a văzut şi l-a priceput. De-a se esprima bine şi corect asupra oricărui lucru e posibil numai la o universalitate a culturii, aşadar la o claritate şi idealitate a intuiţiunii tuturor lucrurilor, asupra cărora el vorbeşte. Maturitatea culturii publice a spiritului poporal se manifestă cu deosebire în limba sa, şi între culţii unui popor se număra numai aceia cari au suit înălţimea şi domină terenul întreg. Comoara şi puterea limbistică, felul stilului şi a espresiunii la un popor se reflectă şi se manifestează în literatura sa naţională; ea este izvorul din care să ieie fiecare”.

Termenul subliniat de poet denumeşte creaţia folclorică, pe care o caracterizează într-un mod original, ţinând seama, în continuarea însemnării citate, de unele trăsături specifice: „ea arată nivelul vieţii publice spirituale” şi cuprinde „toate ramurile acelea ale literaturii, care nu aparţin unei specialităţi anumite, adică esclusiv numai unei clase de oameni, ci care sunt comune tuturor, naţiunii întregi”; de aceea, literatura populară e un tezaur cultural şi lingvistic de prim rang. Fireşte că limba ei e un factor primordial al artei poetice, al progresului culturii în ansamblu.

Dacă limba e „un criteriu al culturii”, dacă ea exprimă „maniera de cugetare şi percepţiune a omului” şi dacă la baza dezvoltării ei stă „universalitatea” culturii, înţelegem interesul, permanenţa preocupărilor poetului faţă de problemele limbii literare, faţă de fondul ei de originalitate, statornicit în creaţia populară; aici se află resurse inedite lingvistice, varietate de stil şi de expresie, pe care poetul le-a cercetat diacronic şi sincronic, în planul evoluţiei istorice (limba veche) şi în aspectele dialectale, cunoscând pe teren graiurile regionale, de la Giurgiu la Satu Mare, de la Beiuş la Botoşani.

Citatele oglindesc adevărul fundamental, în concordanţă cu ştiinţa marxistă, după care limba este una dintre caracteristicile definitorii ale naţiunii; ea ţine şi de esenţa oricărei opere literare, ca un factor al originalităţii, ca purtătoare a unui mesaj şi a culturii din epocă. După vreo zece ani de la însemnările din care am citat, găsim exprimate, în altă formă, alte idei despre importanţa limbii în istoria şi viaţa unui popor, mărturie a ataşamentului lui Eminescu faţă de tezaurul limbii obşteşti: „În limba sa numai i se lipesc [poporului] de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor... oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?” („Timpul”, 1 mai 1882 ).

Este interesant de văzut cum, potrivit acestor principii de bază, poezia eminesciană se impune de la început prin puterea nouă a limbajului care redă plastic „abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti” (în Venere şi Madonă, Mortua est, Înger şi demon etc.) şi ridică la nivelul marii arte poetice „expresia concretă a simţirii” (în Lacul, Dorinţa, Singurătate, Departe sunt de tine etc.). Bineînţeles că, nu fără efort, poemele trec din variantă în variantă şi ajung la tipar într-o formă de maximă rafinare a expresiei, armonizând, în cadrul fondului vechi, lexicul şi construcţia modernă, îndrăzneaţă: „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, / Brat molatic ca gândirea unui împărat poet...” (Venere şi Madonă); „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţarina cea grea” (Epigonii); sau această strofă din variantele la Mortua est, din 1871: „Ceasornic al morţii sunt zilele toate, / Tot ceasul la groapă încet ţi le bate; / Dar ochii ţi-s limpezi, şi roşie faţa / Şi uiţi că al morţii trist cuib e viaţa”.

Imensul material lingvistic din variante, în curs de cercetare, demonstrează atât amploarea şi adâncimea cunoştinţelor de limbă ale poetului cât şi aplicarea practică a unor teze formulate (incidental) de poet în legătură cu problemele lingvistice. În toate cazurile însă, el ţinea să ne prevină asupra caracterului personal al ideilor sale: „Nefiind filolog de competinţă, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale şi nu merită de a turbura lucrările filologilor noştri” (Scrieri).

Eminescu a ajuns la o formaţie filologică solidă încă în cursul studiilor sale de la Viena şi Berlin. Filozofia, istoria, lingvistica mergeau atunci mână în mână la universităţile germane. Istoricii noştri literari au arătat că poetul frecventase anumite cursuri de filologie, printre care cele de romanistică ale lui Musafia şi probabil ale lui Cato (italiană), Ebel (sanscrită), Petermann (chaldaică) etc. Însemnările din manuscrisele poetului, din acea vreme, vădesc un interes constant pentru filozofie, pentru filologie, pentru diverse limbi. În ms. 2278, f. 1, întâlnim exerciţii de gramatică pentru limbile latină, germană; în ms. 2284, f. 65, pentru greacă; în ms. 2257, f. 425-426, apropieri între limba română şi albaneză, bulgară, neogreacă (probabil note culese dintr-un tratat de lingvistică sau din opera lui Franc Miklosich). În alt loc începe să studieze slava veche, veche abulgară (ms. 2307 f. 36), necesare descifrării textelor istorice, se ocupă de asemenea de pronunţarea spaniolei.

Astfel de preocupări filologice n-au constituit un incident în viaţa intelectuală a lui Eminescu. Întors în ţară el păstrează legături destul de strânse cu filologii de reputaţie de atunci: Moses Gaster, B.P. Hasdeu, Heimann Hariton Tiktin, Alexandru Lambrior şi Alexandru Cihac. Cunoştinţele istorice şi de limbă ale poetului au fost de folos şi acestor filologi, fapt mărturisit de Tiktin: „Am petrecut cu Eminescu ore minunate în discuţii filologice şi filozofice şi a fost o mare pierdere pentru mine când el a părăsit Iaşul pentru a intra în redacţia din Bucureşti a unui jurnal. El m-a iniţiat în literatura română de la începuturile ei, prin el am cunoscut limba poporului, limba a cărei valoare şi importanţă încă nu erau apreciate atunci decât de puţini. Lecturile făcute împreună cu Eminescu şi explicaţiile pe care mi le dădea cu această ocazie acest rar cunoscător al limbii sale materne mi-au prilejuit o mulţime de constatări lexicografice, gramaticale, literare şi istorice pe care le-am înregistrat pe fişe. În modul acesta am ajuns la convingerea că limba şi literatura română reprezintă un câmp pentru a cărui desţelenire se făcuseră abia primele încercări modeste, aşa că aveam în faţa mea un teren vast pe care puteam desfăşura o activitate rodnică”.

Eminescu i-a împrumutat lui Gaster numeroase manuscrise vechi, din care filologul şi-a extras material pentru lucrările lui; numele poetului, posesor al unor texte vechi, apare citat adesea în operele acestui filolog. În discuţiile cu Hasdeu poetul rectifică unele greşeli ale filologului şi apreciază cu competenţă munca şi rezultatele deosebite ale acestuia şi ale lui Cihac. Controversele acestora l-au interesat, şi Eminescu a participat adesea la discutarea problemelor legate de progresul literaturii şi al limbii române; erau încă multe de făcut atunci pentru limpezirea căilor de dezvoltare sănătoasă, modernă, a limbii române.

În această privinţă prezintă un interes documentar cu dublă valoare articolul lui Eminescu din 1870 în legătură cu tendinţele filologice din acel timp, provocat de broşura lui Dimitrie Petrino Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina (1869); în acest articol poetul aducea o bogată documentare în sprijinul analizei sale critice, dovedind o bună pricepere filologică a amănuntelor controversate; el privea în perspectivă istorică evoluţia curentelor filologice din secolul trecut. Astfel, el explică şi justifică poziţiile lui Petru Maior şi Aron Pumnul, ca două extreme ale tendinţei de a perfecţiona limba română: „După ridicarea la potentă a aceluiaşi estrem [latinist] de cătră următori, trebuia neapărat să vină contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbii numai româneşti şi esclusivitate faţă cu limba latină şi cele surori. Aceste estreme au fost condiţionate de însăşi natura lucrului, - nu poţi defige mijlocul unei linii, până ce nu vei fi aflat punctele cele estreme” (Scrieri).

Lui Garabet Ibrăileanu i s-a părut însă că, în epoca în care Eminescu îşi desfăşura activitatea literară şi publicistică, momentul critic al luptei împotriva curentelor eronate şi pentru modernizarea şi dezvoltarea limbii trecuse. Criticul ieşean spune, în Spiritul critic în cultura românească, că Eminescu „n-a vorbit mult în privinţa limbii” din două motive: întâi pentru că „a trăit la sfârşitul epocii oamenilor universali (am arătat că Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, activaseră în mai multe domenii ale culturii)”, în al doilea rând, pentru că „pe la 1880 încetase primejdia stricării limbii”.

Eminescu era însă un „om universal”; activitatea lui nu s-a limitat la un singur sector. El s-a ocupat cu o competenţă indiscutabilă de teatru, de filozofie, de istorie, de filologie, de drept. De aceea, mai târziu, ca publicist, s-a pronunţat cu autoritate în cele mai importante probleme ale momentului istoric şi a interpretat fapte de cultură modernă şi de limbă cu o comprehensiune admirabilă. Exista deci în formaţia intelectuală a poetului un fond pozitiv de cultură generală bogată, amplificat mereu prin studiu multilateral şi prin meditaţii îndelungate: „Încredinţat însă că şi filozofia trebuie să aibă un temei pozitiv se străduia să strângă informaţii de ştiinţe exacte cu care voia probabil să-şi satisfacă nevoile sale spirituale”. Problemele limbii se legau strâns de studiul realităţii istorice obiective, de nevoile culturii noastre şi de munca lui creatoare.

Consecvent cu ideea că limba este „un criteriu al culturii” şi „măsurariul civilizaţiunii unui popor”, poetul a condamnat cu asprime tendinţele cosmopolite, inovaţiile gratuite în procesul dezvoltării limbii literare. Şi oare primejdia stricării limbii dispăruse într-adevăr pe la 1880? În acest an Eminescu se afla, după cum se ştie, ca redactor al ziarului „Timpul”, în Bucureşti şi, în această calitate, el a demascat dezmăţul cercurilor politicianiste burgheze, a înfierat corupţia, setea de avere, exploatarea, lipsa de onestitate, dispreţul parveniţilor pentru tezaurul culturii populare, tendinţele cosmopolite în limba literară.

Chiar în anul despre care vorbea Ibrăileanu, poetul scria într-un articol: „Presa noastră - scrisă în mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în câteva zile - e o presă naţională. Cu toate acestea, lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge până şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi... Dacă deschidem ziare de ştiinţe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată Despre cosmeticurile nuisibile sănătăţii. Îşi poate închipui fiecare în ce stare e ameninţată să ajungă limba prin pretinşii oameni de ştiinţă. Cauza pentru care s-a lăţit atât de mult stricarea limbii... e aceeaşi, căreia peste tot îi datorăm toate relele de care suferim: politica” („Timpul”, 6 iunie 1880).

Politica? Desigur; era vorba de lupta vârfurilor exploatatoare pentru privilegii în noul stat burghez. Într-un articol nepublicat, poetul vorbea în termeni aspri despre partidele politice (ms. 2257, f. 48-50), „partide de oameni fără caracter”, care umblă doar „după chiverniseală”. Şi preciza incisiv: „Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard, cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru chiverniseală”. În aceste însemnări, cărora el le-a pus titlul Articoli nepoliticoşi, se vede, în anii 1869-1870, punctul de plecare al satirei violente din Scrisoarea III ale cărei variante indică evoluţia ideilor şi a expresiei, până la fixarea definitivă a conţinutului în versurile clasice, cunoscute azi de toţi: „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.”

I.L. Caragiale a zugrăvit în scene de neuitat această luptă, ironizând jargonul cosmopolit, de atâtea ori denunţat şi de către Eminescu. Mai dăinuiau însă şi unele curente filologice care ameninţau limba. În acelaşi articol din „Timpul”, citat mai sus, Eminescu vorbea despre pedanţii care, preocupaţi de purism, „au căutat să ne silească să dovedim că fiece vorbă e latină şi că toţi, fără osebire, ne coborâm de-a dreptul de la romani. De prisos aceasta, pentru că nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea... Pierderea cea mai mare era că întreaga comoară a limbii ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adică din fraze gata făcute, moştenite din neam în neam, de la strămoşi, se aruncă în apă pentru că în ele nu erau cuvinte de origine latină. Parcă cine ştie ce nenorocire ar fi fost aceasta, parcă n-am trăit cu vecinii sute de ani şi n-o să mai trăim, pare că se făcuse gaură în ceriu, dacă am primit noi câte ceva de la ei şi ei de la noi”.

Ideile porneau dintr-o judecată pătrunzătoare şi dreaptă. Era vorba de respectarea adevărului istoric, care putea garanta progresul; prejudecăţile puriste şi şovinismul erau sterile şi anihilau elanul înnoitor, constructiv; numai prin muncă susţinută, creatoare, - spunea poetul - se poate înnobila un popor şi o epocă. Fondul acestor idei conţinea şi ecouri ale celor mai înaintate doctrine politice care-şi făceau, de pe atunci, drum spre inima oamenilor simpli; s-a putut deci afirma că: „Marxismul, pe care poetul îl urmărea cu atenţie în ultimii ani ai vieţii, - preciza încă în 1935 George Călinescu - îndreptăţindu-i în parte existenţa, în măsura în care încerca o ocrotire a clasei proletare (pentru aceasta preţuia încercările poetice ale lui Constantin Mille), intrase printre cunoştinţele lui încă din universitate (ms. 2291, ff 45-46 v; ms. 2261, f. 90). Este, nici vorbă, în doctrina politică a lui Eminescu o nuanţă de materialism istoric”.

Să reţinem din articolul din „Timpul” critica purismului dintr-un unghi de vedere nou: în zicători, proverbe, construcţii şi locuţiuni e un tezaur expresiv de sensibilitate, construit adesea cu termeni vechi, unii împrumutaţi, un fond lingvistic (locuţiuni, expresii) comun mai multor popoare din Balcani. De dragul unor teorii fanteziste, trebuia oare să renunţăm la vechiul tezaur al limbii? Ar fi fost absurd. Limba „în circulaţiune”, cum spunea atunci Hasdeu, a eliminat prisosul, buruienile şi a reţinut ceea ce era util, obişnuit în comunicarea dintre oameni. Istoria oferă pilde suficiente de selectare prin uz a lexicului limbii literare: „La 1821 revine domnia naţională - scrie poetul. Fără ca sistemul de guvernământ să fi devenit esenţial altul, populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de douăzeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti etc., cari se introduseseră în epoca fanarioţilor” („Timpul”, 30 iulie 1881). Unitatea şi modernizarea limbii era un semn că aceasta era „matură pentru unire”.

Dar s-a ivit repede un alt pericol: excesul franţuzismelor, galomania. Prin ziarele burgheze se propaga cosmopolitismul, jargonul, în mai mare măsură decât înainte de 1870. Limbajul artificial, greoi, al presei, i-a oferit lui Eminescu mult material critic şi l-a determinat să scrie un articol special contra degradării limbii: „Modul cum se ceartă îl numesc cu toţii presă. Ce fisionomie are drăguţa ceea de presă - despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: «Limba în ziarele din România liber㻄 (Scrieri). Din păcate, nu s-a mai găsit acest articol; poate nici nu a fost terminat; dar problema limbii ziarelor se afla în centrul atenţiei poetului şi ea a constituit de mai multe ori obiectul criticii sale, începând din primii ani de studenţie şi până în 1883, ultimul an al muncii lui literare.

În manuscrise s-au găsit însemnări „despre presă în genere” (ms. 2287, f. 21) şi „despre presa românească” (ms. 2291, ff. 55-56); aici, poetul scria: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. De aceea e o caracteristică a omului inteligent şi de bunăcredinţă, că formulând lucruri sau raporturi în scris sau vorbire va cerca s-o facă în măsura dictată de firea lucrurilor, în scurt: expresia celor cugetate va fi adecvată cu materialul cugetat. Asta e specific uman. Pe când omul neinteligent face din sine însuşi măsura lucrurilor şi mestecă subiectul său în cele ce sunt şi se-ntâmplă, - cel inteligent şi de bunăcredinţă va cerca să se dezbere de tot ce-ar putea să-i întunece judecata. Inteligenţa e putinţa - bunăcredinţă e voinţa de-a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se-ntâmplă” (Scrieri). După acest pasaj introductiv, poetul apreciază sumar jurnalele de atunci, aservite intereselor politicianiste.

Teatrul, despre a cărui menire culturală vorbiseră cu însufleţire unii înaintaşi, se afla la o răscruce în acei ani (1870-1880). Cu excepţia operelor unor scriitori artişti ai limbii (Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale), multe piese cultivau jargonul şi sintaxa şovăielnică a unor traduceri necompetente. Mesajul lui Iancu Văcărescu, exprimat în versuri, La deschiderea teatrului (1819), care cuprindea un vibrant îndemn patriotic la cultivarea limbii prin teatru a fost uitat, deşi exprima succint un admirabil program de muncă înnoitoare în cultură, în domeniul limbii literare: „În el năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri la minte; / Podoabe limbii noastre daţi / Cu româneşti cuvinte”.

Deoarece îndemnul fusese zadarnic pentru mulţi actori, traducători, oameni de teatru, după mai bine de o jumătate de veac, Eminescu protestează împotriva tendinţelor nesănătoase de pe scenă: „În teatrul românesc ţi se pare că auzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe. Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că afară de accentul gramatical, pe care se înţelege că nu-l poate greşi un român, căci nimene nu zice minune în loc de minune, esistă acea parte intenţională a vorbirii, care se numeşte cu un cuvânt tecnic: accentul logic”. Şi după ce dă câteva exemple, adaugă: „Ei bine, acest accent logic, sufletul vorbirii, se aşează de cătră actori adesea cu totul falş. A vorbi natural este încă un mister pentru preoţii Thaliei române” (Scrieri).

Primejdia coruperii limbii nu încetase nici pe la 1880. Eminescu s-a angajat cu toată priceperea şi pasiunea în lupta contra primejdiilor care ameninţau progresul culturii şi al limbii noastre. Fondul acestui progres era vechi şi solid; despre el a vorbit poetul cu o documentare de om de ştiinţă şi cu o sensibilitate de artist. O pagină pe care o putem citi la începutul romanului său Geniu pustiu, scris în tinereţe, este revelatoare pentru stările de conştiinţă ale poetului absorbit de problemele importante ale mişcării culturale din vremea sa: „Oamenii noştri, zic eu, sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic, - ba mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi cugeta, căci altfel n-am trece în ochii Europei de naţiune civilizată”.

Şi critica violentă continuă cu ironie, cu sarcasm şi cu multă tristeţe pentru stările de fapt care erau un simptom al declinului, al înfeudării clasei dominante faţă de civilizaţia de import, cu însemnate consecinţe negative pentru viaţa societăţii în general: „Vezi la noi (era în jurul anului 1870) istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financiari ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de aceea atâtea ţipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de aceea atâtea schimbări de minister, de aceea atâtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu - decât suflete înamorate în limba şi datinile străbunilor lor, decât inimi care să iubească caracteristica cea expresivă a poporului nostru [limba], minţi ocupate cu chestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni”.

De pe aceste poziţii s-au dezvoltat, mai ales în publicistică, activitatea sa critică şi valorificarea resurselor culturii şi ale limbii noastre, demascând pe impostori şi pe propagatorii curentelor cosmopolite, care dispreţuiau fondul istoric-popular. Creaţia lui literară a fost pilda unei clasice înnobilări a limbii vechi, prin originala sinteză dintre tradiţie şi inovaţie.

Check Also

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava, este un volum a cărui primă ediţie …

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir, este un volum a cărui primă ediţie …

Ipoteşti. Casa memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Ipoteşti. Casa Memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu, este un volum a cărui primă ediţie …

George Călinescu despre Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

„Locuinţa părin­tească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi …

Munţii White

Munţii White (White Mountains) sunt un segment al Munţilor Apalaşi. Se întind pe 140 km …

Vitalie Cliuc

Vitalie Cliuc (19 iunie 1925, Chişinău, Basarabia) – poet. Fiul lui Vasile Cliuc şi al …

Alexandru Claudian – biografie

Alexandru Claudian (8 aprilie 1898, Cernavodă, judeţul Constanţa – 16 octombrie 1962, Bucureşti) – poet …

Eugen Cizek – biografie

Eugen Cizek (prenumele la naştere: Eugen Antoniu) (24 februarie 1932, Bucureşti) – istoric literar. Fiul …

Andrei Ciurunga – biografie

Andrei Ciurunga (pseudonimul literar al lui Robert Eisenbraun) (28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia – 6 …

Dumitru Ciurezu – biografie

Dumitru Ciurezu (7 noiembrie 1897, comuna Pleniţa, judeţul Dolj – 5 ianuarie 1978, Sibiu) – …