Studii şi articole despre Eminescu, de G.C. Nicolescu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Studii şi articole despre Eminescu, de G.C. Nicolescu, este un volum a cărui primă ediţie a fost publicată în 1968 la Bucureşti. Majoritatea articolelor reunite în volumul de faţă au fost scrise cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, în 1964.

Volumul este alcătuit din următoarele articole: [Temeiurile populare ale creaţiei lui Eminescu, Anii marilor frământări eminesciene (1866-1874), Contribuţii la lămurirea „enigmaticei” „Floare albastră”, Erotica lui Eminescu (Idei şi atitudini), Problema autenticii versiuni a „Luceafărului”, Colaborarea lui Eminescu în 1883 la „Familia”, „Viaţa lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, Eminescu în critica şi istoria literară românească de până la 1944 şi Contribuţii la definirea şi delimitarea romantismului românesc].

Să evoci pe Eminescu, ceea ce înseamnă el pentru literatura noastră şi pentru literatura universală, pentru inima noastră românească şi pentru sensibilitatea lumii întregi, nu e lucru uşor! Scriitorul acesta nu e numai mare. El este genial, şi nimănui nu-i este îngăduit orgoliul de a crede că poate cuprinde, înţelege, defini şi explica - el singur şi întru totul - ameţitoarele adâncimi şi înălţimi ale cugetării şi artei eminesciene.

„Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea” - nota Ibrăileanu în unul din cele mai luminoase studii ale sale asupra marelui scriitor. Ceea ce îl aşează pe Eminescu fără contestare alături de cei mai străluciţi reprezentanţi ai geniului uman este, mai presus de orice - şi implicând geniul său propriu -, complexitatea însuşirilor sale. Era, în primul rând, o mare personalitate umană, un om în adevăratul şi cel mai înalt sens al cuvântului, „un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările”, cum l-a caracterizat cândva I.L. Caragiale, un om de caracter, un om de credinţă statornică, incapabil de compromisuri, fiu al mamei sale, care, cum spunea ei însuşi, „când iubea, iubea, când ura, ura”, un om de arzătoare pasiune, un om de muncă fără odihnă.

Caracterul său, credinţa sa, pasiunea ce-l mistuia pentru muncă, pentru mai bine, pentru frumos, ca şi întreaga sa creaţie nu sunt întâmplătoare. Ele îşi aveau izvoare adânci şi bogate. Scriitorul acesta n-a fost şi nu s-a simţit nici o clipă, în ciuda decepţiilor şi scepticismului său, ca o frunză bătută de vânt, ci, dimpotrivă, ca o fiinţă cu puternice rădăcini în trupul sănătos al poporului său, în înţelepciunea şi frumuseţea folclorului acestuia. Cu via conştiinţă a acestor indestructibile rădăcini, Eminescu a putut fi un luptător neobosit, care nu şi-a pierdut niciodată cu totul speranţa: chiar după zguduitoarea imagine a nimicniciei umane din Scrisoarea I, el nu încetează să înţeleagă că omenirea trebuie să lupte pentru mai bine în clipa ce-i este dat s-o trăiască. De aceea el însuşi continuă să înfiereze răul în Scrisoarea III şi până în ultima clipă luminoasă a vieţii sale, în înflăcărate articole de gazetă.

Eminescu era însă nu mai puţin o strălucită, o uriaşă, o unică personalitate spirituală şi creatoare. Era, o ştim bine din mărturiile tuturor celor ce l-au cunoscut şi din manuscrisele sale, un om de o mare cultură: excelent cunoscător al principalelor literaturi moderne şi antice, al marilor filozofi, cu temeinice cunoştinţe de istorie, filologie, folclor, chiar de economie politică şi altele. Era, neîndoielnic, un talent artistic cu totul în afară de comun, dar era totdeodată un om de o temeinică şi multilaterală pregătire intelectuală. Ceea ce a sporit, a adâncit şi a înălţat în mod deosebit personalitatea sa creatoare a fost o robustă conştiinţă artistică.

Concepând arta nu ca acel voluptuos joc de imagini pe care-l condamna încă din Epigonii, ci ca o sarcină de cea mai mare gravitate, având izvoarele inspiraţiei şi mijloacele sale de expresie în sânul poporului şi în cele mai nobile întruchipări ale gândirii universale, Eminescu n-a dat niciodată glas decât acelor simţiri şi gândiri care, chiar dacă erau ale lui personale, corespundeau gândirilor şi simţirilor poporului său, suferinţelor sau nedumeririlor şi contradicţiilor sale celor mai dramatice, năzuinţelor celor mai alese ale omenirii.

Nicicând, scrisul său, - în versuri şi în proză literară, în articole, în scrisori particulare sau chiar în încercările mărunte sau de mari proporţii rămase în cele 15.000 de file ale manuscriselor, - în ce a avut el substanţial şi mai bun, n-a fost un produs al improvizaţiei, ci un cântec înălţător sau o lacrimă amară, o mângâiere sau un blestem smulse din adâncul inimii sale, identificată în aspiraţiile ei esenţiale cu cea a întregului popor. Un cântec sau o lacrimă, o mângâiere sau un blestem care îşi aveau rădăcini vechi, adânci, larg ramificate în conştiinţa sa, în vastul său laborator creator lăuntric, un cântec, o lacrimă, o mângâiere sau un blestem care erau un răspuns sau încercarea de a da un răspuns înfriguratelor căutări ce l-au mistuit fără încetare dinainte de a se fi hotărât să pornească spre Blaj, până în ultimele clipe ale vieţii sale creatoare.

Dincolo de talentul său uluitor, ceea ce face din Eminescu una din personalităţile creatoare cele mai de seamă ale lumii este tocmai imensitatea universului său lăuntric, în care descoperim arzătoarele, sfâşietoarele frământări ale veşnic nepotolitei sale conştiinţe umane şi artistice, totdeauna în căutarea adevărului, totdeauna în căutarea cuvântului ce poate exprima în chipul cel mai exact acest adevăr. Din frământările, din căutările acestei personalităţi unice au izvorât, în cadrul societăţii neînţelegătoare pe care a străbătut-o şi cu care s-a ciocnit în mod tragic, marile sale contradicţii, dar şi acea bogăţie lăuntrică fără pereche: vastitatea şi diversitatea planurilor aflate pe şantierul său creator, închegându-se într-o largă unitate ce sporesc operei sale în ansamblu, gândirii sale, artei sale deopotrivă adâncimea, înălţimea, lărgimea orizonturilor şi perspectiva asupra muncii în vederea desăvârşirii artistice.

Prin întrebările asupra problemelor majore ale lumii - existenţa, arta, societatea, iubirea -, prin arzătoarele sale căutări, prin străduinţa de a le afla răspunsuri, prin silinţa de a le înveşmânta în haine de imagini noi, desăvârşite şi care să corespundă, asemenea conţinutului, nedumeririlor, contradicţiilor, aspiraţiilor şi spiritului semenilor săi, poporului său în primul rând, alimentându-şi gândirea şi expresia din izvoarele pururi curate ale marii literaturi universale şi ale geniului popular, cu strălucitul său talent personal, Eminescu a devenit expresia cea mai luminoasă şi mai înaltă a simţămintelor poporului său, un înnoitor pe toate planurile în literatura noastră, un neegalat creator de valori artistice absolute.

Prin temele literaturii sale, prin problemele şi sentimentele abordate, de la uluitoarea imagine a genezei şi morţii universului însuşi, până la cele mai delicate mişcări din adâncul sensibil al fiinţei umane, prin mijloacele de expresie folosite şi duse rapid la desăvârşire, de la Mortua est! până la Scrisoarea I, de la Venere şi Madonă sau Floare-albastră până la Scrisoarea IV sau Lasă-ţi lumea..., de la Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie până la Scrisoarea III, de la Epigonii până la acel nemaiatins zenit al literaturii noastre care e Luceafărul, prin pilda îndelungii sale elaborări şi a exigenţei sale necruţătoare ce-l ducea la desăvârşire, în lirică, în nuvelă, în roman, în publicistică, pretutindeni, Eminescu a înseninat imens.

El este cea mai de seamă podoabă a literaturii noastre naţionale, nu numai prin opera lui, dar prin pilda lui, prin treapta ce a constituit-o creaţia lui, prin mişcarea literară ce a determinat-o, prin saltul înainte ce l-a produs. El a însemnat înnobilarea, îmbogăţirea, înălţarea, rafinarea întregii noastre literaturi, aşezarea ci definitivă pe temeliile literaturii şi limbii poporului, statornicirea ei definitivă şi cu o pecete proprie în cadrul literaturii universale, cristalizarea ei definitivă în formele cele mai alese, ca o expresie a simţirii şi gândirii poporului nostru de astăzi şi de totdeauna.

Flacăra gândirii, simţirii, artei lui Eminescu nu se va stinge însă niciodată. Ea va trăi veşnic vie în inimile noastre şi al său „...nume o să-l poarte / Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe, / De-a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri / Şi-or găsi, cu al său nume, adăpost a sale scrieri!”.

Check Also

Marin Tarangul – date biobibligrafice

Născut în 1938 la Bucureşti, veritabil colecţionar de titluri de doctorat obţinute în România şi …

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Dicţionar Eminescu – nume proprii, de Horia Zava, este un volum a cărui primă ediţie …

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, de Ştefan Cazimir, este un volum a cărui primă ediţie …

Ipoteşti. Casa memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu (comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice)

Ipoteşti. Casa Memorială „Mihai Eminescu”, de Valentin Coşereanu, este un volum a cărui primă ediţie …

George Călinescu despre Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

„Locuinţa părin­tească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi …

Munţii White

Munţii White (White Mountains) sunt un segment al Munţilor Apalaşi. Se întind pe 140 km …

Vitalie Cliuc

Vitalie Cliuc (19 iunie 1925, Chişinău, Basarabia) – poet. Fiul lui Vasile Cliuc şi al …

Alexandru Claudian – biografie

Alexandru Claudian (8 aprilie 1898, Cernavodă, judeţul Constanţa – 16 octombrie 1962, Bucureşti) – poet …

Eugen Cizek – biografie

Eugen Cizek (prenumele la naştere: Eugen Antoniu) (24 februarie 1932, Bucureşti) – istoric literar. Fiul …

Andrei Ciurunga – biografie

Andrei Ciurunga (pseudonimul literar al lui Robert Eisenbraun) (28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia – 6 …